De ce polonezii pot şi noi nu?

Merkel Beata

Articol de Prof. Univ. Dr. Alina Bârgăoanu

Cancelarul german Angela Merkel a efectuat în data de 7 februarie a.c. o vizită în Polonia. Este important de precizat că vizita are loc după bună perioadă de timp în care relaţiile dintre Polonia şi Uniunea Europeană, respectiv Germania, au fost descrise drept „îngheţate”. „Îngheţul” relaţiilor a intervenit după ce Partidul Lege şi Justiţie a venit la putere în 2015 pe un mesaj cu puternice accente eurosceptice şi cu trimiteri explicite, la fel de puternice, către Germania. Să ne amintim numai ce afirma chiar liderul Partidulului Lege şi Justiţie, Jarosław Kaczyński: „ţelul Angelei Merkel este să transforme Polonia într-o subalternă a Germaniei”. Sau avertismentul aceluiaşi lider – foarte puţin iubit de presa internaţională – potrivit căruia, în urma Brexit-ului, Uniunea Europeană evoluează în direcţia unei „construcţii carolingiene”, organizată în jurul statelor fondatoare, ceea ce lasă Polonia într-o poziţie marginală.

Permiteţi-mi să menţionez şi faptul că, de la venirea la putere a respectivului partid, în urma unui covârşitor vot popular, Varşovia a început o luptă pe faţă cu Bruxelles-ul, afirmându-şi dreptul de a decide pe probleme considerate tabu de către establishment-ul european/ occidental: componenţa Curţii Constituţionale, rolul şi independenţa justiţiei, dreptul guvernului de a legifera, suveranitatea Parlamentului, transparenţa proceselor decizionale, mai ales ale celor de legiferare, limitele libertăţii de exprimare, reglementarea televiziunii publice, renaţionalizarea unor politici europene. Măsurile luate de noua putere de la Varşovia au fost urmate de ample demonstraţii, au creat, sau au părut să creeze falii între urban şi rural, între tineri şi bătrâni, între regiuni bogate şi regiuni sărace, între polonezi europeni şi polonezi mai puţin europeni, între polonezii buni şi polonezii răi. Kaczyński a fost portretizat drept întruchiparea răului, marele „păpuşar”, cel care conduce din umbră guvernul-marionetă condus de Beata Szydło; au fost invocate „înapoierea” Poloniei, trecutul său comunist, lipsa culturii civice; presa internaţională a titrat „Putinism cu faţă poloneză”, „revoluţie culturală à la polonezi”, „orbanizarea de pe Vistula”; studenţii din diaspora s-au mobilizat. În sfârşit, pentru ca arsenalul să fie complet, Comisia Europeană a declanşat discuţiile privind „pedepsirea” Poloniei pentru încălcarea statului de drept şi, nu mai departe de sfârşitul anului 2016, Vice-Preşedintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, a anunţat că, dacă guvernul de la Varşovia nu retrage măsurile considerate nepotrivite de către Comisia Europeană, vor urma sancţiuni severe (suspendarea drepturilor de vot, declanşarea procedurilor de infringement). Termenul acordat de Comisia Europeană prin vocea Vice-Preşedintelui Timmermans era de două luni de la sfârşitul lunii decembrie (deci ar mai fi puţin de aşteptat pentru a vedea dacă sancţiunile chiar vor fi implementate). Oricum, termenul de două luni constituia o prelungire a unui prim termen acordat în vară.

Până aici, totul cred că sună foarte familiar pentru cine vrea să observe. Guvern instalat în urma unui vot popular clar, dorinţa reală de a guverna, de a face o cotitură faţă de guvernarea anterioară, reacţii populare, clivaje în societate, personalizări, demonizări, spectrul sancţiunilor de la Comisia Europeană, vechi spaime istorice, context geopolitic dificil …

Cum se face că, totuşi, Angela Merkel a decis să efectueze această vizită descrisă de presa internaţională drept „prietenoasă”, „caldă”? De ce cancelarul german ar pune piciorul într-o ţară care, potrivit chiar Comisiei Europene, înregistrează serioase derapaje de la statul de drept? De precizat şi că, din punctul de vedere al comunicării, vizita a fost pregătită de două mesaje puternice venite din partea câtorva oficiali germani. În interviul acordat recent publicaţiei Der Tagesspiegel, despre care am relatat pe larg în revista noastră, ministrul german de finanţe Wolfgang Schäuble aminteşte despre o afirmaţie a actualului ministru german de externe, Sigmar Gabriel: „polonezii ar trebui primiţi cu braţele larg deschise”; validarea – indirectă – e adevărat, a acestei afirmaţii provenea din faptul că ministrul german de finanţe îşi exprimă speranţa că Sigmar Gabriel va rămâne, în continuare, ministru de externe. Iar un diplomat german, preluat de Reuters, afirma următoarele: „îmi pot imagina că Polonia se simte vulnerabilă în contextul actual, în care Trump trimite bezele Rusiei, iar Marea Britanie părăseşte Uniunea … Ceea ce îi împinge pe polonezi în braţele Germaniei”. În braţele larg deschise ale Germaniei.

Relatările despre această vizită din presa de limba engleză la care am putut avea acces au fost destul de sumare. S-au făcut referiri la preconizatul summit din luna martie din capitala Italiei, în cadrul căruia se vor sărbători 60 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma. Summit în care se aşteaptă ca liderii europeni  să îşi exprime un tip de angajament faţă de crearea unei „Europe cu mai multe viteze”. În legătură cu această propunere, liderul polonez Jarosław Kaczyński a opinat, într-un interviu care a urmat vizitei, că ar însemna „prăbuşirea”, chiar „lichidarea” Uniunii Europene aşa cum o cunoaştem în acest moment”. Presa a relatat că Angela Merkel a temperat aşteptările polonezilor cu privire la schimbări ale tratatelor. Iar în timpul conferinţei comune, prim-ministra poloneză Beata Szydło a afirmat că Polonia este hotărâtă „să aprofundeze cooperarea cu Germania; Polonia şi Germania joacă un rol imens în gestionarea schimbărilor care au loc în Uniune”. După ştiinţa noastră, nu au existat alte afirmaţii spectaculoase, sau ele nu au fost făcute în spaţiul public. Polonia nu a fost „pusă la colţ”, nu a fost „trasă de urechi”, au lipsit referirile directe la încălcări ale statului de drept. Adică, aşa cum s-a spus, o atmosferă caldă, deschisă şi prietenoasă.   

Revin la titlul acestui material: de ce polonezii pot şi noi nu? Situaţia dintre cele două ţări, Polonia şi România, pare foarte asemănătoare. Există asemănări privind mărimea, poziţia geografică, vulnerabilităţile geopolitice, traumele istorice, decalajele dintre regiuni, exodul de populaţie către Europa occidentală. Elemente ale scutului american sunt instalate şi în Polonia, şi în România. Din punct de vedere economic, economia poloneză este integrată în uriaşa maşinărie de export a Germaniei. Deci şi Polonia este chemată de împrejurările actuale să execute acelaşi balet – sofisticat – între imperativele de securitate (care o apropie mai mult de SUA) şi cele de economice (care o apropie mai mult de Germania). Sensibilitatea – inclusiv la nivelul opiniei publice – faţă de marele vecin de la est este la fel de mare, poate chiar mai mare.

Şi atunci? De ce Angela Merkel merge la Varşovia, trecând peste diagnosticul dur din partea Comisiei Europene privind “încălcarea statului de drept”? Dumneavoastră, cititorii revistei noastre, ce părere aveţi? Eu vă mărturisesc că nu am un răspuns. Poate este o problemă de reputaţie. Poate este vorba despre o anumită solidaritate pe care polonezii – inclusiv cei obişnuiţi – reuşesc să şi-o afirme dincolo de clivajele reale din societate, de disputele reale dintre segmentele sociale, dintre grupările politice. Poate este o problemă de leadership, legată de faptul că există un tip de unitate implicită între liderii polonezi (deşi divergenţele dintre actualii lideri de la Varşovia şi Preşedintele Consiliului European donald Tusk sunt de notorietate). Chiar nu ştiu. Ceea ce ştiu este că fiecare dintre noi ar trebui să căutăm un tip de răspuns la întrebarea „de ce polonezii pot şi noi nu”. Şi cred că fiecare dintre noi ar trebui să căutăm acest răspuns mai întâi sau mai presus de toate în interiorul fiinţei noastre.


Citește și:

Tuskel – noul motor de creștere al Europei

Tuskel – the new leadership duo of the EU

De ce ungurii pot şi noi nu?

Sursa foto: Flickr

About the Author

Alina Bârgăoanu

Alina Bârgăoanu, profesor universitar Jean Monnet la SNSPA, decan al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice; Președinte al Consiliului de Administrație al Institutului European din România; cele mai recente lucrări: „Why Europe? Narratives and Counter-Narratives of European Integration” (2017, Peter Lang), „United by or Against Euroscepticism. An Assessment of Public Attitudes Towards the EU in the Context of the Crisis (2015, Cambridge Scholars); bursier Fulbright (2001- 2002).