Articol de Alina Bârgăoanu
Am avut șansa de a participa recent la dezbaterea organizată la MIT cu ocazia aniversării a 20 de ani de la lansarea euro. Vorbitorii aleși pentru a dezbate semnificația monedei unice au fost toți unul și unul: Daron Acemoglu (profesor MIT, autorul cărții „Why Nations Fail”, George Alogoskoufis (professor Tufts University, fost ministru de finanțe al Greciei), Olivier Blanchard (Peterson Institute și MIT, fost economist-șef al FMI) și Jeffrey Frankel (profesor la Harvard, fost economist-șef, Council of Economic Advisers).
În ciuda diversității expunerilor, câteva puncte comune s-au profilat cu o anumită claritate: argumentele exprimate cu 20 de ani în urmă mai cu seamă de analiști americani nu diferă foarte mult de deficiențele care ar putea și acum imputate monedei unice; euro creează periferie financiară și este mai curând un factor de adâncire a decalajului Nord-Sud decât un mecanism de unificare; proiectul „euro” ar trebui despărțit de proiectul „Uniunea Europeană”; Italia începe să se apropie foarte mult de celebra caracterizare „too big to fail”, doar că, spre deosebire de momente din trecut, opțiunile sunt mult limitate; optimismul în legătură cu viitorul monedei unice este unul cel puțin rezervat.
Nu voi prezenta pe larg intervențiile fiecărui vorbitor, ci voi insista doar pe câteva puncte de vedere ce par a contrazice mainstream-ul discursului economic și politic european. Am reținut aceste puncte de vedere prin prisma preocupărilor privind factorii de amplificare a tendințelor centrifuge în Uniunea Europeană. Așadar, iertați-mi acest bias!
Daron Acemoglu (profesor MIT, autorul cărții „Why Nations Fail”)
Daron Acemoglu a plasat discuția despre euro în ansamblul fenomenelor mai ample care traversează întreaga lume occidentală, mai cu seamă colapsul încrederii în instituțiile de bază ale Occidentului. Colapsul a intervenit „ca urmare a faptului că aceste instituții nu s-au mai ținut/ nu s-au mai putut ține de promisiunea de a livra prosperitate”. Soluția de ieșire din dificultățile cu care se confruntă UE, lumea dezvoltată în ansamblu? Shared prosperity, repetat de trei ori de reputatul economist de la MIT. Pare simplu, chiar de bun simț și, pe moment, chiar te-ai putea gândi: „oare merită să stai la mai mult de 7000 de kilometri distanță de casă pentru a auzi un lucru aparent atât de simplu?”; „aș vrea ceva mai sofisticat, mai elaborat!”. Imediat, când îți amintești dominanta discursurilor moralizatoare, în continuare prevalente și în raport cu „periferia” sudică (periferia financiară), și în raport cu „periferia” estică (periferia geopolitică), atunci când constați că se discută despre câte-n lună și-n stele, mai puțin despre dezvoltare („shared prosperity”), mai puțin despre inegalitățile economice, despre cum acestea se transformă în inegalități de status, creează sentimente de superioritate, respectiv inferioritate, distrug orice sentiment de apartenență și tot așa, îți dai seama că „strigătul” profesorului de la MIT este incredibil de profund și merită tot efortul și toată atenția din lume. Daron Acemoglu ne-a adus aminte că părinții fondatori ai UE nu au meditat îndelung la planuri, principii, convingeri, ci au stabilit câteva principii, după care, dând dovadă de multă flexibilitate, au avut în vedere exact crearea mecanismelor care să genereze prosperitate (pace în urma prosperității). Care ar putea fi explicațiile pentru manifestările de rigiditate care ar putea fi uneori imputate actualilor lideri ai Uniunii? Convingeri, pedepse, demonizări, afară, înăuntru, bine și rău?
Olivier Blanchard (Peterson Institute și MIT, fost economist-șef al FMI).
Un alt punct de vedere care mi-a atras atenția prin faptul că pare destul de îndepărtat de gândirea și retorica europene a fost cel exprimat de Olivier Blanchard, fost economist-șef al FMI. „Statele membre nu joacă potrivit regulilor”, afirmă Blanchard. Probabil că mulți din sală ne-am fi așteptat ca exemplul cel mai lămuritor să fie Grecia. Ei bine, nu Grecia a fost invocată – și aceasta nu din motive de politețe pentru unul dintre vorbitori, fostul ministru de finanțe al Greciei, ci… Germania. Surplusul „gigant” al Germaniei „impune o serie de externalități asupra celorlalți membri ai zonei euro, cărora le este dificil să se ajusteze”. O altă idee destul de „neortodoxă”, raportat la mainstream-ul european, este cea potrivit căreia este o greșeală ca euro să fie legat de destinul de ansamblu al Uniunii Europene: „UE, ca proiect de integrare, poate supraviețui și fără euro”. Înainte de a ne indigna, cred că ar fi bine să medităm puțin la acest punct de vedere, să descifrăm, fără patimă, în favoarea cui lucrează euro, pe cine avantajează și pe cine nu, cui „oferă aripi” și pentru cine se transformă într-o adevărată „cămașă de forță”. Și, mai ales, să ducem analiza mai departe. Ce ar însemna abandonarea euro? Aici, fostul ministru grec de finanțe a subliniat că efectele destabilizatoare sunt greu și de descifrat, și de acceptat. Este posibil ca abandonarea euro să creeze turbulențe incredibile, posibil catastrofale, temere pe care o împărtășesc; dar conștientizarea acestor aspecte – faptul că „euro pare să lucreze doar în favoarea unor state” (G. Alogoskoufis), simultan cu faptul că abandonarea monedei unice ar putea avea efecte catrastrofale – ar fi mai degrabă de natură să ne alarmeze; ar însemna că zona euro/ Uniunea sunt blocate; produc, structural vorbind, periferie, ceea ce nu poate decât să alimenteze pe mai departe nemulțumirile, crizele și tendințele centrifuge despre care am amintit.
Ce se va întâmpla de acum încolo? Așa cum am spus, optimismul vorbitorilor a fost rezervat. Acum 20 de ani, decidenții europeni au mers înainte cu proiectul euro în ciuda avertismentelor venite de cealaltă parte a Oceanului. După cum vedeți și din fotografia realizată după unul dintre slide-urile prezentate, opțiunea de atunci a fost „We are going ahead anyway”. Criticile și rezervele s-au menținut în timp, iar criza monedei euro, aflată la originea multora dintre fenomenele care zdruncină acum Uniunea Europeană, pot fi interpretate și într-o notă vindicativă: „I told you so!”. Mă întreb dacă peste 20 de ani voi mai avea șansa de a fi la MIT și, în acest caz fericit, dacă va exista un eveniment similar, care marcheze încă 20 de ani de existență a monedei unice. Dar, vorba aceea, ce va fi, cum va fi – numai timpul va ști.
