
Articol de Alina Bârgăoanu, director Convorbiri europene
Uniunea Europeană adăugă, pe zi ce trece, noi și noi scindări: Nord/Sud, Vest/Est, centru/periferie, state creditoare/state debitoare, state bogate/state sărace, elite/cetățeni. Există și altă dihotomie, care împarte țările membre în funcție de modul în care au trecut testul crizei. Criza a împărțit UE în câștigători, respectiv pierzători, conferind statelor din prima categorie o aură de prestigiu cert. Exemplul evident este Germania, cu precizarea că succesul său – unanim recunoscut – inspiră deopotrivă respect și teamă. Pe lângă faptul că frecvent se invocă argumentul că acest succes – al Nordului, în general, ar fi fost obținut (și) pe seama Sudului. Mai există, însă, un exemplu de prestigiu asociat ieșirii cu bine din criză și, în general, valorificării la maximum a cărții europene. Exemplu poate chiar mai spectaculos, în orice caz, mai relevant pentru o țară ca România, este Polonia.
Polonia a fost singura țară UE membră care nu a avut recesiune; nu s-a confruntat cu o criză bancară, nici cu ieșiri accelerate de capital; a reușit să își sporească exporturile, printre altele și datorită faptului că nu și-a distrus capacitatea industrială, ci a modernizat-o și a pus-o la lucru în concordanță cu noile cerințe ale pieței europene și globale; nu a recurs la măsuri de austeritate și a menținut un nivel consistent al investițiilor publice printr-o utilizare inteligentă a fondurilor europene. Datele vorbesc de la sine. PIB-ul nominal a crescut de la 5976$ per capita în 1990 la 23,275$ per capita în 2013. Raportat la media europeană, PIB-ul polonez (la paritatea puterii de cumpărare) a crescut de la 51% (2004) la 70% în 2014.
Economia poloneză a devenit cea mai mare din Europa Centrală și de Est și a șasea la nivelul Uniunii. Polonia a mers pe urmele Germaniei; a devenit, pentru Germania, un gen de noua RDG, o țară în care Germania a investit inclusiv încredere și pe care a antrenat-o în propriul demers de dezvoltare și de cucerire de noi piețe. Astfel încât celebrul binom Merkozy, transformat apoi, din motive politice, în Merkollande, este, de fapt, binomul Tuskel: Germania și Polonia sunt hub-ul de export și de creștere al UE. Nu cred că există o rețetă magică, simplă, ingrediente minune care să explice această performanță. Dar este sigur că succesul polonez poate fi explicat, simplu, prin câțiva factori: viziune, ambiție, pragmatism, leadership politic atașat ideii de dezvoltare și o administrație publică bine pregătită. Toate – și poate multe altele – au creat un climat propice dezvoltării, climat în virtutea căruia fiecare polonez simte că poate contribui la dezvoltarea țării sale. Ca în acea butadă despre o vizită a Președintelui american J.F. Kennedy la NASA, în timpul operațiunilor de pregătire a aselenizării. Președintele se trezește față în față cu o persoană care dădea cu mopul pe holurile de la NASA.
- Ce faci aici?, întreabă Președintele.
- Trimit primul om pe lună.
De la elite până la cetățeanul obișnuit, polonezii par conectați la efortul încordat de ridicare a țării lor, părând să spună întregii Europe și poate mai cu seamă Europei Centrale și de Est, „Da, putem!”.