Articol de Alina Bârgăoanu
Problema cea mai intrigantă este că inserarea „fabricii de dezinformare” de la St. Petersburg în „conversaţia politică americană” s-a făcut utilizând mijloacele de comunicare hipermoderne create, deţinute şi perfecţionate de geniile informaticii din Silicon Valley. Înserare foarte sofisticată, în sensul că nu poate fi nici în totalitate infirmată, dar nici în totalitate negată; cert este că nu poate fi ignorată. Rechizitoriul procurorului Robert Mueller este fără precedent în istoria SUA şi, aş spune, a lumii
Ce va urma? Ce este bine să urmeze? În primul rând, cred că faptele şi acţiunile descrise ar trebui să constituie un serios semnal de alarmă pentru toţi actorii, indiferent de ce parte a baricadei politice s-ar afla. Şi indiferent în ce ţară ar trăi. În stilul caracteristic, Preşedintele Donald Trump s-a apărat după publicarea rechizitoriului, evidenţiind partea care îl avantaja, aceea că acţiunile Internet Research Agency au început când încă nici măcar nu luase decizia să candideze. A dat vina pe Administraţia Obama pentru a nu fi făcut nimic din august 2016, când a primit primele rapoarte ale comunităţii de intelligence, până în noiembrie, „crezând că Hillary va câştiga”.
După opinia noastră, discuţia – legitimă – privind implicarea Rusiei/a specialiştilor ruşi nu ar trebui să o oculteze pe cea – mult mai importantă – referitoare la rolul platformelor sociale şi al companiilor tehnologice – Facebook, Twitter, YouTube, Instagram, Google (şi altele); împreună, acestea au creat o megainfrastructură pentru răspândirea de ştiri false, de ştiri aproape false sau aproape adevărate, de zvonuri, teorii conspiraţioniste, fotografii, caricaturi, colaje, opinii extreme etc. Împreună, s-au constituit într-un „paradis tehnologic” pentru cruciade, panici emoţionale şi indignări morale. Rolul Facebook, YouTube, Twitter în accentuarea polarizării, în pulverizarea tronsonului de mijloc al societăţiii, în radicalizarea şi transformarea fiecăruia dintre noi într-un mic cruciat indignat, furios şi intransigent – nu poate fi subestimat. Companiile tehnologice şi proprietarii acestora sunt acum subiectul unor atacuri şi învinuiri fără precedent – Papa Francisc, George Soros, Kofi Annan. „No Facebook, no drama!” – exclamă istoricul Niall Ferguson, accentuând, pe bună dreptate că, orice am spune, fără Facebook şi Twitter, ar fi fost imposibil ca un outlier precum candidatul Trump să câştige alegerile. Fascinant, îngrijorător – spuneţi-i cum doriţi – este faptul că paradisul dezinformării funcţionează fix la fel: ştiri aproape adevărate, opinii radicale, discursuri polarizatoare, zvonuri, furii, enclave digitale, mobilizări, cruciade. În America şi în alte părţi.
Apoi, discuţia – îndreptăţită – despre rolul platformelor sociale în crearea „infrastructurii de dezinformare” nu ar trebui să o oculteze pe cea referitoare la climatul social, psihologic şi de opinie pe care specialiştii ruşi, puşi acum sub acuzare, l-au citit foarte bine şi, ulterior, exploatat, inflamat, etc. S-a schimbat ceva de la alegerile din 2016? Nu foarte mult; cele două „tabere” par să se afunde şi mai mult în propriile interpretări şi viziuni. Îmi vine în minte un exemplu care ilustrează nivelul de exacerbare a emoţiilor. În controversata lucrare despre viaţa la Casă Albă, „The Fire and the Fury”, Michael Wolff vorbeşte despre un aşa zis Monkey Channel, un canal de televiziune pe care Preşedintele Trump l-ar ţine întotdeauna deschis, singurul în care ar avea încredere. A fost nevoie de o dezminţire explicită a faptului că acest Monkey Channel nu există, că era, de fapt, o „metaforă” cu privire la relaţia tensionată dintre actualul titular de la Casa Albă şi televiziunile tradiţionale. Unii oameni au luat drept bună această metaforă, iar faptul – luat ca atare – că preşedintele s-ar informa de pe Monkey Channel a redeschis robinetul de furie şi indignare pe platformele sociale.
În sfârşit, influenţa platformelor sociale, precum şi interferenţa rusească în camapania prezidenţială se cer puse în legătură şi cu ceea ce am putea numi calitatea leadership-ului; politic, intelectual. S-a spus despre democraţii americani că au trăit într-un bubble, că s-au desprins de nevoile votanţilor, că nu au ştiut să le citească frustrările, anxietăţile şi, mai ales, nu au făcut mare lucru pentru a le gestiona. Că Hillary Cinton a fost întruchiparea acestui bubble, exemplul perfect de “politician” care, în virtutea educaţiei, a averii, a cercurilor frecventate, nu are capacitatea să se conecteze în mod autentic cu cetăţeanul obişnuit. Dar într-un bubble au trăit şi republicanii, care nu au „pariat” foarte serios pe Trump. Nici republicanii nu au crezut în Trump, mai precis, nu au crezut în nemulţumirea socială pentru care Trump a reprezentat o alegere, o alternativă, sigur o formă de exprimare.
Întrebarea cardinală rămâne: cum ne putem apăra în faţa acestor fenomene, pe care rechizitoriul Mueller le încadrează, sever, în categoria „războiului informaţional împotriva Statelor Unite”? Aşa cum sublinia un articol recent din The Atlantic, „noi şi noi actori – interni sau externi – învaţă de la ruşi; de aceea, problema dezinformării digitale se va agrava înainte de a se ameliora” („Russia’s Election Interference Is Digital Marketing 101”, 19 februarie). Arătăm cu degetul înspre Facebook, înspre Youtube, înspre Google? Către ce anume? Către algoritmi, către mega baze de date, către fake accounts, fake followers? Tehnologiile pentru dezinformarea digitală evoluează pe măsură ce eu scriu acest articol, iar dumneavoastră îl citiţi. Circulă deja „fake videos” cu Preşedintele Obama, cu Preşedintele Trump. Astfel privind lucrurile, „infocalipsa” nu este un termen tocmai alarmist.
Acuzăm mass media tradiţionale, pe baza evaluării – corecte – că, până nu intră şi ele în joc, polarizarea nu ajunge la cote maxime? Să nu uităm că termenul de “fake news” a fost ridicat la putere de către preşedintele Trump cu referire la CNN, la mass media tradiţionale. Sau ne aplecăm asupra comportamentului nostru digital – de cele mai multe ori, naiv? Începem să conştientizăm faptul că punem în circulaţie şi amplificăm indignări, furii, băşcălii, zvonuri, conspiraţii, păreri radicale? Totul instantaneu, fără discernământ, câteodată doar din motive că aşa e „cool”. Dar cum să ne apărăm, în calitate individuală, dacă suntem bombardaţi de perspective şi opinii atent meşteşugite, unele amplificate de bots, de soft-uri specializate, de conturi fabricate, de fake followers? Şi cum scăpăm de presiunea grupului, bombardat, şi el, prin aceleaşi tehnologii de amplificare? Sau ne uităm înspre lideri, care fie „fug de Facebook” (Facebook generic vorbind), fie formulează acuzaţii naive la adresa platformelor sociale, fie intră în jocul agresivităţii digitale, al stimulării până la paroxism a emoţiilor, sperând că atmosfera incendiară pe care o creează nu îi va lovi şi pe ei?
„Imunizarea” va veni cu câte o doză din fiecare dintre aceste zone, posibil şi din altele, la care nu ne-am gândit până acum. Pentru a se putea apăra, societatea are nevoie de mai puţini influencer-i şi de mai mulţi lideri, de mai puţini „cruciaţi” şi mai mulţi vizionari. Occidentul îşi datorează strălucirea şi proiectului iluminist, care punea în centru raţiunea. Alunecarea în furiocraţie, funcţionarea doar pe bază de vârtejuri emoţionale reprezintă o punere sub semnul întrebării a acestui proiect, parte organică a culturii occidentale.
Citește și
Sufrageria digitală. Poporul american vs. „fabrica de dezinformare”
