Articol de Alina Bârgăoanu, director Convorbiri europene
Săptămâna trecută a apărut o știre care, cu puține excepții, a „scăpat” presei românești. Este vorba despre poziția comună a ministrului francez al economiei, Emmanuel Macron, și a vice-cancelarului german Sigman Gabriel, cu privire la nevoia de a „relansa uniunea economică și socială”, de a „iniția un proces gradual de convergență”; proces care să implice reforme structurale, reforme instituționale, precum și măsuri privind „convergența în domeniul fiscal și social”.
Pe scurt: un buget comun al zonei euro. Europenizarea bugetului zonei euro ar avea în vedere modalitatea de colectare ȘI modalitatea de împrumut (fără a se rosti încă termenul tabu de eurobonduri). Acest demers ar presupune măsuri pentru acoperirea deficitului „executiv” (crearea unei trezorerii) și a deficitului democratic (crearea unei grupări, a unui mini-parlament al zonei euro în cadrul Parlamentului European). Așadar, propuneri explicite, care până acum reprezentau apanajul analiștilor aflați departe de procesul decizional: buget al zonei euro, trezorerie comună, colectare comună a impozitelor, instrumente comune de împrumut, parlament al zonei euro.
Această poziției comună franco-germană mi se pare deosebit de semnificativă din mai multe puncte de vedere, pe care voi încerca să le sintetizez în continuare.
În primul rând, are parfum „de epocă”. Aduce aminte de vremurile bune ale Europei, când motorul-franco german era turat la maximum, punea pe masă idei, deschidea subiecte tabu. Cu alte cuvinte, încuraja libertatea de mișcare a ideilor – a cincea și poate cea mai importantă libertate de mișcare în Uniunea Europeană. După o lungă și obositoare perioadă în care dezbaterea despre criza europeană a fost purtată, vorba sociologului britanic T. G. Ash, într-un limbaj „lego”, de plastic, apar doi înalți oficiali, provenind din țări fondatoare ale UE, care relansează confruntarea de idei privind viitorul Uniunii. Ne obișnuisem cu amânarea, în viitor, a discuțiilor despre viitorul Uniunii Europene – cu strategia „pașilor mărunți”, de modificare, aproape insesizabilă, a status-quo-ului. Iată că, sub presiunea teribilă a Grexit-ului, a Brexit-ului, a crizelor de la granița de est, respectiv de sud a UE, cei doi oficiali pun punctul pe I: „Europa nu mai poate aștepta. Franța și Germania trebuie să facă pasul înainte”. Să fim oare aproape de momentul în care „dorul Europei de Kohl și Mitterand” să ia sfârșit?
În al doilea rând, propunerile franco-germane consacră ideea „Europei cu două viteze”. Un nucleu dur al Uniunii, dotat cu un buget comun, cu o trezorerie, cu un mini-Parlament, care emite monedă comună, dar și datorie comună. Este vorba despre operaționalizarea conceptului de „mai multă Europă”. Dar, atenție, mai multă Europă nu pentru Uniunea Europeană, ci pentru un nucleu dur al său, care să îi permită să mai însemne ceva în competiția economică globală. Uniunea ar fi împărțită în acest nucleu cu un pronunțat caracter federal și un grup de țări care, la un moment dat – nu se precizează când – s-ar alinia cerințelor de competitivitate ale locomotivei economice.
În al treilea rând, contururile acestui nucleu nu sunt clare. Referirile sunt la zona euro, dar câteva întrebări se impun de la sine. Ar mai face parte Grecia din nucleul dur? Ce s-ar întâmpla cu tot sudul, despre care chiar cei doi autori spun că este rupt, în planul convergenței economice, de nordul european? Putem imagina un astfel de nucleu hipercompetitiv fără Marea Britanie? Și care ar fi locul Europei Centrale și de Est? Ar urma Polonia – date fiind evoluția sa spectaculoasă și parteneriatului special cu Germania – să fie invitată în acest club select? Și, dacă tot vorbim despre Europa Centrală și de Est, care este poziția României? Ne avantajează aceste apeluri privind „mai multă Europă”, dar o Europă care pare să nu ne aibă deloc în vedere? „Mai multă Europă” pentru zona euro (cu sau fără Grecia, cu sau fără Polonia) ar putea însemna „mai puțină Europă” pentru o țară precum România?
În sfârșit, propunerea franco-germană pare să indice faptul că UE este dispusă să se îndepărteze de modelul actual al „Europei cu două periferii” (Sudul – periferia financiară și Estul – periferia geopolitică) și să se lanseze în direcția „Europei cu două viteze”. Cel de-al doilea model pune și el suficiente probleme – ar fi inclusiv o recunoaștere implicită a eșecului relativ în ceea ce privește extinderea către Est. Cu toate acestea, el creează măcar un orizont de aspirații, un orizont de speranță că, în timp, performanțele nucleului dur vor atinge și grupul care vine din urmă. Sper ca România să se conecteze la această dezbatere astfel încât impresia că, în oricare dintre cele două variante, ea nu contează prea mult, să rămână doar o impresie.
