Interviu cu Cornel Ban, lector universitar în relații internaționale la Boston University și director adjunct al Global Economic Governance Initiative din cadrul aceleiași universități (partea I)
Cornel Ban este lector universitar în relatii internationale la Boston University și director adjunct al Global Economic Governance Initiative din cadrul aceleiași universități. Cornel a publicat pe teme de economie politică în Journal of Common Market Studies, Review of International Political Economy, Governance, History of Economic Ideas și East European Politics and Societies. Este autorul cărții Dependență și dezvoltare, apărută în România în anul 2014 și premiată de revista Foreign Polic.y Are în curs de apariție o carte la Oxford University Press despre tranziția economică și criza post-Lehman în Spania și România.
Criza euro este încă proaspătă în mentalul cetățenilor europeni, iar măsurile de austeritate au ocupat un rol central atât în eforturile de redresare a economiilor naţionale, cât și în crearea percepțiilor despre criză și despre starea actuală a Uniunii. Cu ironie, Paul Krugman caracteriza austeritatea drept „o maladie bizară, care combină frica exagerată cu optimismul jovial”. Iar un alt Laureat al Premiului Nobel, Amartya Sen, caracteriza astfel măsurile de austeritate: ”antibiotic amestecat cu otravă pentru șoareci”. Pe fundalul acestor afirmații, vă rugăm să aveți amabilitatea de a răspunde la următoarele întrebări.
- Gândindu-vă astăzi la evoluţia economiei europene între 2009 si 2015, cât de important consideraţi că a fost rolul măsurilor de austeritate în procesul de refacere? Se corelează măsurile de austeritate cu redresarea economiei?
Avem de-a face cu o foarte fragilă și modestă refacere, cu efecte minuscule asupra reducerii datoriei publice, adică ținta primară a austeritatii. Este o refacere și foarte inegală, țările cu tradiție exportatoare revenindu-și mai repede și mai bine pe fundalul efectului de compensare a cererii din țările emergente. Altfel, în cea mai mare parte a Europei continentale și de sud, peisajul dominant este deprimant. Nu doar Grecia, dar și Italia s-au trezit cu datorii publice mult mai mari în urma măsurilor de austeritate și reformelor structurale. Per total, nici o țară nu a crescut suficient de repede încât să își reducă substanțial datoria publică. Ceea ce înseamnă că mixul de austeritate și reforme structurale nu a fost de natură să își atingă obiectivul principal. Nu mai vorbim de efectele dezastruoase ale acestor măsuri asupra nivelului de ocupare și mai ales al ocupării în rândul tinerilor, unde nimeni nu stă prea bine; iar în sudul Europei, tragedia este fără precedent. Cea mai educată generație de italieni, spanioli, greci, portughezi este laminată de aceste politici. Cu privire la falsa cauzalitate dintre austeritate și creșterea irlandeză, noua marotă a susținătorilor austerității, recomand călduros ce scrie colegul meu din Dublin, Aidan Regan.
- Au funcţionat măsurile de austeritate ca un panaceu universal pentru toate statele membre în care au fost aplicate? Sau ar fi fost oportună o abordare diferenţiată, care să discearnă între state care aveau nevoie disperată să îşi pună finanţele publice în ordine şi state care ar fi beneficiat mai mult de pe urma aplicării „reţetei” americane?
Măsurile de austeritate nu au funcționat în nici un stat membru. S-a demonstrat acest lucru ad nauseam. Europa putea să iasă din criză mai repede și chiar întărită pe alte căi. Idei valabile venind din zone foarte mainstream au fost cu duiumul: Eurobonduri, o intervenție masivă a BCE în piața de gajuri sub formă de titluri de stat, reforme drastice ale sectorului bancar (inclusiv transformarea băncilor falimentare în bănci publice de dezvoltare), închiderea paradisurilor fiscale din UE, un plan masiv de investiții coordonat, care să maximizeze angajarea șomerilor, etc. Cum mai vorbim despre criză fiscală când anumite state din UE oferă deal-uri fiscale marilor corporații prin care acestea plătesc impozit pe profit de 1,8 la sută sau de 4 la sută? Toate sunt idei valabile, cuminți chiar după standardele Europei postbelice, însă încercați să le propuneți în Eurogrup sau la BCE sau în coaliția de state membre care gravitează în jurul Berlinului (mă rog, mai puțin în ceea ce privește paradisurile fiscale, unde Germania pare chiar a fi împotrivă).
Anul trecut am publicat un articol cu Daniela Gabor in Journal of Common Market Studies, poate cea mai specializată și mainstream revistă de specialitate. În acest articol, arătam că atât Comisia, cât și BCE au creat, prin 2003-2005, fără să vrea, un sistem financiar extrem de prociclic când vine vorba de răbdarea creditorilor cu statele îndatorate. BCE putea opri dezastrul odată ce a devenit clar că titlurile grecești sau portugheze nu au aceeași validare de gaj pe piața repo precum cele germane sau austriece, dar a făcut-o prea târziu, când costul crizei datoriei în zona euro a urcat de la sub 100 de miliarde la aproape 1000 de miliarde. Pot să înțeleg motivele instituționale și politice pentru care BCE nu a intervenit la timp. Dar costurile economice și mai ales umane ale acestei ezitări au fost prea mari. Trebuie să ținem cont de această responsabilitate a BCE înainte de a da vina pe angajați, asistați, sindicate, birocrați etc.
- Trio-ul format din marii economişti americani Paul Krugman, Jeffrey Sachs şi Joseph Stiglitz a acuzat în repetate rânduri Germania de o obsesie periculoasă pentru măsurile de austeritate. Cât de întemeiate sunt motivele pentru care Germania optează exclusiv pentru austeritate și respinge din start alte metode? Putem identifica argumente care ţin de pragmatism, de plasarea în paradigma intervenţiei statului în economie, de raţiuni geopolitice?
Cu toate hibele lor, Krugman, Sachs și Stiglitz sunt economiști de prim rang. Cred însă că exagerează când vorbesc de obsesie. Există explicații mai sobre. Unu, atât economiștii germani, cât și juristii care conduc, de fapt, ministerele economice din această țară, sunt în marea majoritate formați în matrice ordoliberală, un curent de gândire care vede în gândirea fiscală propusă de Keynes un fel de bombă pe termen lung. Germania este singura țară europeană care nu are o tradiție keynesiană nici la dreapta, nici la stânga spectrului politic (cu o scurtă excepție sub Willy Brandt).
Doi, modelul de economie capitalistă coordonată axată pe export cu care se mândreste Germania presupune ajustări fiscale aproape automate în momente de recesiune pentru a menține competitivitatea industrială externă a Germaniei. Ideea de a adopta politici fiscale anticiclice în recesiune sună a eșec economic mediteranean la Berlin, și asta de mai multe decenii, nu doar din 2010 încoace. Arhitectura zonei euro și guvernanța crizei înseamnă că toată lumea intră în această cămașă de forță, lucru ce evidențiază absurditatea integrării Italiei sau Spaniei în zona euro.
Trei, chiar dacă Germania a pierdut volume de export în țările constrânse de austeritate, poate compensa ușor vânzând oriunde în lume unde există boom economic și unde se cer produsele sale industriale de nișă care foarte rar se vând cu discount. Extraordinarul boom industrial chinez s-a facut cu mașini-unelte germane și cererea a fost atât de mare încât a contat foarte puțin contracția cererii indusă de austeritate în periferia zonei euro.
În fine, Germania este la intersecția unor lanțuri complexe de aprovizionare industrială care pleacă din Sudul Scandinaviei, ajung în nordul Spaniei și Italiei și apoi înspre est, până în România. Această poziționare se traduce în capital politic pentru gestionarea comunitară a crizelor. Nici nu e nevoie să te legi în public de Tsipras. Îl trimiti pe ministrul de finanțe slovac sau spaniol să o facă.
Citește și: The IMF’s perestroika moment
Cornel Ban – Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc
Interviu realizat de Alina Bârgăoanu, director Convorbiri Europene
Partea a doua va fi publicată joi, 10 martie
