Sufrageria digitală. Infrastructura dezinformării

Articol de Alina Bârgăoanu

Rechizitoriul procurorului american Mueller referitor la implicarea „fabricii de dezinformare ruseşti” (Internet Research Agency) în procesele electorale şi politice din SUA inventariază cu precizie „modalităţile şi instrumentele conspiraţiei”. Motiv pentru care, aşa cum am spus, documentul poate fi considerat primul manual de dezinformare digitală. Voi prezenta pe scurt aceste modalităţi şi instrumente, invitându-vă să citiţi, în întregime, rechizitoriul. Merită!

Inculpaţii au creat identităţi online false sau au sustras identităţile online ale unor cetăţeni americani pentru a posta mesaje pe conturile oficiale de social media ale organizaţiilor. În timp, aceste conturi, pagini şi comunităţi de pe platformele sociale au creat „infrastructura de bază”, prin care inculpaţii au ajuns la un număr semnificativ de americani, cu scopul de a „interfera cu sistemul politic american, inclusiv cu alegerile prezidenţiale din 2016”. „Personaje fictive s-au transformat, în timp, în lideri de opinie”, stimulând dezbaterile, de fapt, înfruntările pe temele cu mare potenţial de dezbinare. Pentru a inflama atmosfera digitală, erau postate comentarii „pro şi contra orice”, punctele comune fiind doar „agresivitatea şi virulenţa”. Specialiştii erau „instruiţi să crească intensitatea dezbaterii politice prin atâţarea discuţiilor în interiorul grupurilor radicale, al votanţilor frustraţi de situaţia economică şi socială şi al mişcărilor de mobilizare civică/mișcărilor de rezistenţă”. Postările de pe platformele sociale erau monitorizate, iar feedback-ul urmărea „creşterea sentimentului de autenticitate” – caracteristica de bază care permite viralizarea conţinutului digital.

Instrucţiunile date de inculpaţi şi de apropriaţii acestora erau cât se poate de minuţioase şi se refereau la raportul dintre text, grafică şi conţinut video, numărul de conturi care să fie avute în vedere, rolul fiecărui cont în operaţiunea de dezinformare şi intoxicare; se făcea, de exemplu, distincţia între un cont utilizat pentru a posta conţinut şi unul utilizat pentru a genera engagement (like-uri, comentarii, reacţii, distribuiri, repostări). Rechizitoriul oferă exemple/probe la marginea amuzamentului cu privire la un astfel de feedback: în septembrie 2016, un document intern al IRA critica un „postac” pentru faptul că are prea puţine intervenţii critice la adresa lui Hillary Clinton, formulând recomandarea că „este imperativ necesar ca numărul şi intensitatea criticilor să crească”.

Nimic nu era lăsat la voia întâmplării. „Trolii” – cei mai mulţi localizaţi la St. Petersburg – erau organizaţi în schimburi, astfel încât să poată acoperi, din punctul de vedere al fusului orar, toate zonele din SUA şi să nu trezească nici o suspiciune, „să nu creeze nici o senzaţie de artificialitate”. Conţinutul digital era organizat fie tematic, în jurul unui mesaj deosebit de puternic (ex. „ţară de rahat” – crap country, vă rog să îmi scuzaţi limbajul, dar expresia este preluată din rechizitoriu), fie în jurul unor evenimente cu potenţial emoţional accentuat. Identităţile online au fost, într-o primă etapă, inventate, sustrase, fabricate, dar pe ele s-au altoit apoi „identităţi online cât se poate de autentice” – utilizatorii naivi („unwitting”) pe care textul îi invocă în câteva rânduri. Aceleaşi conturi care au pornit „hora dezbinării” în mediul digital au fost folosite şi pentru mobilizarea la mitingurile politice; mobilizare care să mărească numărul efectiv de participanţi (s-a întâmplat sau nu s-a întâmplat), să crească impresia de mitinguri masive. Tehnicile de mobilizare online, prin intermediul atât de cunoscutelor hashtag-uri, mergeau mână în mână cu cele de demobilizare online, votanţilor cultivându-li-se sentimentul de ruşine că aparţin unei familii politice sau alteia.

Există exemple simultan amuzante şi înfricoşătoare de astfel de evenimente care au beneficiat de o mega mobilizare pe platformele sociale. Exemplul oarecum amuzant se referă la un eveniment la care au participat, fizic, 9 oameni, dar care, judecând după atmosfera din online, căpătase proporţii epice. Exemplele înfricoşătoare se referă la utilizarea, la unele mitinguri politice, a fotografiei lui Hillary Clinton în zeghe, sau construirea unei platforme care semăna cu o celulă de închisoare: în respectiva celulă improvizată se afla „încarcerată” o persoană cu semnalmentele aceluiaşi personaj politic, îmbrăcată cu celebra uniformă portocalie a deţinuţilor americani. Rechizitoriul dă drept certă informaţia potrivit căreia ambele acţiuni, de o virulenţă simbolică ieşită din comun, au fost create şi sponsorizate de inculpaţi. De altfel, #hillaryforprison – creat şi amplificat de persoanele afiliate fabricii de dezinformare IRA – a fost unul dintre cele mai răspândite hashtag-uri în timpul acestei campanii derulate sub semnul violenţei simbolice extreme.

După anunţarea rezultatului alegerilor, din arsenalul de tehnici nu ar fi putut lipsi acuzaţiile de fraudă electorală – „s-au furat alegerile”. Acuzaţiile au fost formulate ca venind din ambele părţi, pentru a întreţine atmosfera incendiară şi a „muşca” din legitimitatea celui declarat câştigător. Despre aceiaşi inculpaţi, rechizitoriul spune că, în noiembrie 2016, au organizat şi coordonat mitinguri de susţinere a lui Trump (la care au continuat urletele de genul „la puşcărie”), cât şi miting-uri împotriva acestuia („Trump nu e preşedintele meu”). Observaţi, se urmăreşte să se creeze o atmosferă de dezbinare şi ce poate fi mai prielnic pentru aşa ceva decât starea de confuzie generalizată? Nimic să nu mai fie clar, nimic să nu mai fie sigur, nimic să nu mai poată fi considerat un punct de sprijin cert. Zdruncinarea convingerii este obiectivul de fond.

Rechizitoriul inventariază tehnicile în legătură cu care au putut fi prezentate dovezi solide, care să poată rezista unei anchete judiciare. Să nu uităm, însă, de alte materiale date publicităţii în ultimii doi ani, desigur, nu sub sursa de autoritate a procuraturii americane, care completează acest tablou. Am semnalat, chiar în revista „Convorbiri europene”, „Project Meddle”, proiect creat de o echipă de publicitari americani pentru a atrage atenţia asupra strategiilor prin care „Rusia a subminat procesul democratic american”: panouri publicitare pentru mediul digital; mobilizare online, la evenimente cu subiecte explozive, pe baza segmentării cu precizie pe care o permit platformele sociale, jocuri pentru smartphones („spânzurătoarea” pentru politicieni), pe teme care să alimenteze temerile, sentimentele vindicative şi cele de insecuritate, redacţii de ştiri care să „mitralieze” în permanenţă spaţiul informaţional cu poveşti senzaţionale, de preferat cu iz conspiraţionist.

Un scurt comentariu în finalul acestui tablou privind „armele de distrugere digitală”, cum au fost ele denumite în unele comentarii. Este poate mai puţin important faptul că acest arsenal a fost pus la punct de către fabrica de dezinformare cu sediul la St. Petersburg. Important este că acest arsenal există, se perfecţionează de la un moment electoral la altul şi că această perfecţionare depăşeşte chiar intenţiile şi aşteptările creatorilor iniţiali. Important este ca meniul de tehnici ale dezinformării digitale să fie cunoscut, dezbătut, conştientizat. Iar dezbaterea să fie urmată de întrebări de o gravitate specială: „cum se face că teme de o virulenţă ieşită din comun s-au inserat în conversaţia politică, mai ales în conversaţia politică a unei democraţii consolidate, cum este cea americană?”, „ce facem de acum încolo?” şi „cum ne-am putea apăra?”.

Materialul următor: Cum de a prins dezinformarea?


Citește și Sufrageria digitală. Poporul american vs. „fabrica de dezinformare”

About the Author

Alina Bârgăoanu

Alina Bârgăoanu, profesor universitar Jean Monnet la SNSPA, decan al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice; Președinte al Consiliului de Administrație al Institutului European din România; cele mai recente lucrări: „Why Europe? Narratives and Counter-Narratives of European Integration” (2017, Peter Lang), „United by or Against Euroscepticism. An Assessment of Public Attitudes Towards the EU in the Context of the Crisis (2015, Cambridge Scholars); bursier Fulbright (2001- 2002).