Articol și foto de Alina Bârgăoanu
Tema de anul acesta a Forumului Economic de la Davos a fost „Globalizarea 4.0”, un concept introdus de ceva vreme în conversația globală chiar de către fondatorul Davosului, Klaus Schwab. Termenul de „globalizare 4.0” mi-a atras din prima atenția, dat fiind că topește în el multe dintre fenomenele care definesc perioada actuală și tumultul său specific: revoluția tehnologică și noua formă de globalizare pe care o antrenează, Războiul Rece tehnologic, inegalitatea creată de tehnologie (între persoane, între state, dar și între cele două superputeri digitale, pe de o parte, și restul lumii, pe de alta), conflictul dintre vechea ordine internațională „în curs de prăbușire” (caracterizarea îi aparține chiar lui K. Schwab) și noua ordine aflată încă în durerile facerii. Așa încât am urmărit cu interes ediția de anul acesta a Forumului Economic, iar evenimentul din 31 ianuarie de la Harvard Kennedy School, în care patru profesori ai universității, proaspăt întorși de la Davos, au fost invitați să-și împărtășească impresiile, m-a ajutat să îmi organizez mai bine propriile interpretări. Cei patru invitați (primii trei profesori la HKS, cel de-al patrulea la Harvard Law School) au fost David Gergen, Meghan O’Sullivan, Jane Nelson și Mark Wu.
Ediția de anul acesta a Davos-ului a ieșit în evidență printr-o serie de absențe răsunătoare: Președintele SUA, Președintele Franței, Premierul Marii Britanii, Premierul Canadei, Președintele Chinei. După cum putem observa, este vorba, în primele trei cazuri, cel puțin, de lideri care par „împiedicați” în avea un cuvânt pe scena globală ca urmare a problemelor de acasă. Ceea ce fixează deja o trăsătură a acestor vremuri: din motive posibil diferite, lideri care fie sunt îndreptățiți să acționeze la nivel global, fie visează să facă acest lucru sunt luați cu asalt de probleme interne; probleme care îi aduc aproape în imposibilitatea de a guverna: polarizare, proteste, absența unei minime coeziuni sociale și a unui minim consens pe câteva probleme fundamentale. Ediția din 2017 a forumului s-a evidențiat prin discursul pro-globalizare a Președintelui Chinei, cu trimiteri mai mult sau mai puțin voalate la panta protecționistă pe care începeau să se înscrie Statele Unite („a opta pentru protecționism este ca și cum te-ai închide de unul singur într-o cameră pe întuneric”). Ediția din 2018 a fost marcată de prezența Președintelui Donald Trump, de trimiterile din discursul său la „practicile economice incorecte” sau la „birocrații pe care nu i-a ales nimeni, care nu au dat vreodată socoteală nimănui și care au impus muncitorilor și oamenilor de afaceri reguli zdrobitoare”.
O constantă a ultimelor ediții ale Forumului de la Davos a fost prezența Cancelarului german Angela Merkel. Anul acesta, discursul Cancelarului german a fost marcat de pledoaria în favoarea multilateralismului, în polemică explicită cu abordările „unilaterale” sau „bilaterale” ale Președintelui Trump. Interesant este că în favoarea multilateralismului a pledat și Vice-Președintele Chinei, cu câteva accente particulare privind „dorința de hegemonie tehnologică”, „intimidarea celor mai slabi”, „auto-proclamarea unei poziții de supremație” sau „blamarea altora pentru propriile probleme”.
Așa cum a remarcat și David Gergen, profesor HKS și analist politic pentru CNN, prezența constantă a Cancelarului german este o ancoră pentru întâlniri de genul celei de la Davos, ceea ce e de natură să ne liniștească. Faptul că, la unison cu reprezentantul Chinei, Cancelarul german se pronunță, în polemică directă cu Președintele SUA, în favoarea multilateralismului și încheie cu Franța un acord izbitor de bilateral cam în aceeași perioadă cu această pledoarie merită, cred, atenție.
Toți cei patru vorbitori au relevant că impresia generală degajată de ediția din 2019 a Forumului de la Davos a fost aceea de anxietate; stare alimentată de conștientizarea faptului că avem de-a face cu multe „necunoscute”, cu un context „volatil” (M. O’Sullivan) și cu un „accentuat sentiment al urgenței” (D. Gergen). Temele care, potrivit relatărilor, au dominat atât conversațiile publice, cât și cele private, au fost: schimbările climatice; reconfigurările ordinii internaționale ca urmare a „rolului schimbat al SUA” (M. O’Sullivan); taxarea giganților digitali (specialitatea lui Mark Wu) și, în general, problemele legate de impozitare, de redistribuire, justiție socială sau inegalitate; nu în ultimul rând, perturbările și dislocările produse de tehnologie. Referitor la această ultimă temă, J. Nelson a evidențiat tonul mult mai ponderat, pe alocuri chiar rezervat, cu privire la rolul tehnologiilor în asigurarea progresului social, diferit de exuberanțele ușor necritice ale anilor anteriori.
După cum putem vedea, globalizarea 4.0 reunește fenomene cât se poate de diferite, uneori chiar contradictorii, cu ramificații sociale, politice, geopolitice dintre cele mai surprinzătoare: „techlash”-ul (reacția, chiar rezistența la tehnologie) simultan cu pătrunderea tehnologiei în chiar miezul proceselor de creștere și dezvoltare; hiperglobalizarea (tot ca urmare a tehnologiei, a intensificării fluxurilor de date și digitalizării) simultan cu „slowbalisation” (termenul introdus de Adjiedj Bakas), cu amplificarea, până la cote dramatice, a solicitărilor cetățenilor de a fi protejați în fața schimbărilor; nevoia de asigurare a unei minime coeziuni sociale, în condițiile în care industrii, sectoare, specializări sunt pur și simplu măturate de tsunami-ul tehnologic; punerea sub semnul întrebării a status-quo-ului de către puterea (în continuare) dominantă (SUA) și apărarea acestuia de către puterea urmăritoare (China), la unison cu unul dintre aliații tradiționali ai puterii dominante (Germania).
În sfârșit, trăsătura cea mai spectaculoasă, posibil chiar tulburătoare, a globalizării 4.0, care, într-un fel, le topește pe toate celelalte, este următoarea: alinierea – aproape perfectă, am putea zice – între interesele statului chinez, pe de o parte, și giganții săi tehnologici, elita tehnologică și de business, pe de alta; în oglindă cu conflictul deschis și continuu între actuala administrație americană și ceea ce metaforic numim „Silicon Valley” (pentru că vorbim de mult mai mult decât de Silicon Valley).
Multe dintre conversațiile pe temele fierbinți ale zbuciumatei noastre actualități se poartă, chiar în cercurile cele mai sofisticate, în termeni binari: democrație – autoritarism, liberalism – iliberalism; ceea ce reflectă o inserare a mult blamatului „populism” în chiar analiza evenimentelor internaționale (dincolo de infinite conceptualizări și nuanțe, o trăsătură a populismului este tocmai această obsesie a clasificărilor binare, care alunecă apoi în judecăți de tipul „bine – rău”, „alb – negru”, „noi – ei”). Ceea ce se conștientizează poate mai puțin este faptul că ascensiunea Chinei – mai ales dacă ne uităm la ascensiunea sa ca superputere digitală/ tehnologică sparge pur și simplu aceste dihotomii, clasificări binare cu care ne-am obișnuit atât de mult. Convergența de interese, de ambiții și de entuziasm între statul chinez și giganții tehnologici este un fenomen pe care elita lumii occidentale – fie că ajunge sau nu la Davos – nu a anticipat-o, nu o înțelege întotdeauna, oricum nu o creditează ca find reală sau sustenabilă. Este posibil ca blocajul în care se află deocamdată SUA să se datoreze, printre altele, și faptului că întâmpină globalizarea 4.0 cu o elită 1.0 – preponderent nostalgică, suficientă, moralizatoare.
Citește și:
