„Fata frumoasă cu un iepure în brațe”

Articol de Alina Bârgăoanu

Pe 3 ianuarie, sonda chineză Chang’e 4 a reușit aselenizarea pe partea întunecată a Lunii, acea parte cea care își datorează caracterizarea de „întunecată” ca urmare a faptului că nu este niciodată vizibilă de pe Pâmânt. Eram în SUA și, pe canalele americane, știrea despre această realizare ar fi putut fi ușor ignorată: nu a beneficiat, cel puțin din ce am văzut eu, de statutul de breaking news, nu a deschis nici o ediție de știri, nu a fost urmată de comentarii, talk show-uri dedicate, documentare. Dacă nu erai atent, părea că cineva a trimis un roboțel pe lună și atâta tot.

Oricum am privi lucrurile, avem de-a face cu o reușită remarcabilă, chiar și numai tehnologic vorbind. Până acum, partea „întunecată” a Lunii fusese doar fotografiată în cadrul programelor sovietice și americane; tentative de aselenizare au mai avut loc, dar toate cu distrugerea sau avarierea serioasă a sondei spațiale. Chang’e 4 are drept misiune colectarea de minerale care ar putea avea un rol esențial pentru asigurarea combustibilului în cazul unor călătorii pe Lună sau chiar către alte planete; cu alte cuvinte, Luna ar putea deveni un fel de stație de realimentare, o benzinărie, ceea ce ar ușura mult drumul înapoi către Pâmânt sau decolarea către alte colțuri ale spațiului cosmic, un fel de haltă pe ruta către Marte, spre exemplu; se așteaptă ca sonda Chang’e 4 să transmită informații-cheie despre posibilitatea de a instala, pe această parte a Lunii rămasă neexplorată, un telescop, ceea ce ar reprezenta o străpungere în domeniul comunicațiilor; sau despre posibilitatea de a construi o stație spațială lunară.

Avem deja un amestec de facts and fictions; unele așteptări nu se vor confirma, la fel cum este posibil ca potențialul de valorificare a acestei reușite să depășească și cele mai avântate pasaje din literatura de anticipație. Până atunci, merită ca evenimentul să fie analizat în sine, în plan tehnologic, dar și în planul reputației, al ambițiilor pe care le descătușează și al semnalelor pe care le transmite. Ceea ce aduce în discuție răceala despre care am vorbit, atenția destul de scăzută acordată evenimentului.

De unde răceala? Între anumite limite, aceasta este de înțeles. Vorbim despre un succes al agenției spațiale chineze, într-un domeniu în care americanii se obișnuiseră, ca în multe altele, cu o poziție de supremație. Dorința de cucerire a spațiului cosmic, supremația tehnologică, apetitul pentru inovare, disponibilitatea de asumare a riscului în speranța unei descoperiri fac parte din ethos-ul american și sunt un ingredient esențial al puterii soft exercitate de către SUA. Orice incursiune pe acest teritoriu cu o accentuată încărcătură inclusiv patriotică și culturală nu poate decât să stârnească temeri, comparații, chiar nostalgii. Să ne amintim exclamația plină de obidă, dacă vreți, a Președintelui Obama, când, în 2010, în cadrul unui târg tehnologic de la Beijing, China anunța că se află în posesia celui mai rapid computer din lume: „așa eram noi odinioară” („that used to be us”).

Nu îmi propun să insist și eu pe simetrii, paralelisme sau opoziții binare – americanii fac așa, chinezii fac invers, americanii sunt mai bine situați, ba nu, chinezii sunt… Este adevărat că unele comparații – nu întotdeauna avantajoase pentru SUA – se impun de la sine. De exemplu, Clive Neal, profesor la Universitatea Notre Dame, expert în explorarea spațiului cosmic, a izbucnit la aflarea știrii despre aselenizare: „SUA gândește în perspectiva următorului mandat prezidențial, China gândește în perspectiva următoarelor decenii”.

În același timp, comparațiile cu tentă sportivă ar simplifica excesiv realitatea complexă a ceea ce a început să fie numit „Războiul Rece tehnologic”, acerba confruntare pentru schimbarea „ordinii tehnologice globale” și pentru dobândirea supremației în domeniul noilor tehnologii, al Inteligenței Artificiale și, după cum vedem, al explorării spațiului cosmic. Ambele puteri antrenate în această confruntare au imense resurse de pus în joc; este vorba, într-adevăr, de o confruntare între titani, în preajma cărora nu mai are nimeni loc. Japonia, Canada, unele țări din UE (poate) se află cumva „pe acolo”, dar practic nu contează în această confruntare de tipul celei descrise de Nassim Nicholas Taleb în Lebăda Neagră: giganți și pitici, supers-staruri și spectatori, all-or-nothing, câștigătorul-ia-tot. Treptele intermediare sunt spulberate, la fel cum este spulberată ceea ce generic am putea numi clasa de mijloc – fie că vorbim de persoane, companii sau chiar țări. În aceasta cred că ar putea consta particularitatea perioadei pe care o trăim; am fost și suntem martorii fenomenului cu totul nou al superstarurilor tehnologice, al companiilor all-inclusive: fac de toate, distrug orice urmă de competiție, își aleg, la discreție, teritoriile unde să acționeze sau pe care să le abandoneze, creează monopoluri imposibil de zdruncinat; este posibil ca, de acum înainte, să asistăm la apariția superputerilor all-inclusive, care se comportă, practic, la fel.

În sfârșit, din reușita chineză se desprind o serie de învățăminte inclusiv cu relevanță la nivel personal, dacă îmi permiteți. O bună perioadă de timp, chinezii au fost portretizați drept imitatori, copiatori, vânzători de maieuri, de „chinezării”, vânzători de telefoane smart care nu se pot conecta la Internet. Această retorică persistă și în România, dar nu numai. În cartea sa, AI Superpowers: China, Silicon Valley, and the New World Order, Kai-Fu Lee vorbește despre superioritatea cu care noua clasă de antreprenori și inventatori chinezi a fost privită de către elita tehnologică din Silicon Valley. Elita (tehnologică, dar nu numai) nu a realizat că acești „imitatori” la care se uitau de sus se transformau încet-încet în gladiatori; superioritatea, clișeele, autosuficiența nu au permis observarea faptului că rezultatul cel mai valoros al efortului de imitație nu a fost un produs sau altul, mai bun sau mai puțin bun; produsul cel mai valoros îl reprezintă tocmai antreprenorii, noii gladiatori. Acum, acești gladiatori, fie că vin din zona publică sau din cea privată (o distincție oricum greu de menținut în epoca superputerilor all inclusive) coboară – sau urcă – în arena spațiului cosmic. Ca în orice confruntare, diferența va fi făcută de pricepere, știință de carte, talent, capacitate de organizare și multă, multă ambiție.

Orice relatare despre China trebuie să se încheie cu o metaforă. Am avut curiozitatea să caut de unde vine numele sondei spațiale. În mitologia chineză, Chang’e este zeița lunii. Se spune că, demult, pe cer existau 10 sori, care dădeau prea multă căldură Pâmântului. Houyi, un fel de Hercule, a doborât nouă dintre acești sori, salvând Pâmântul de la… supraîncălzirea globală. Drept recompensă, zeii i-au oferit o sticluță cu elixirul nemuririi. Dar Houyi, căsătorit cu Chang’e, nu dorea să fie nemuritor fără a putea avea soția alături, motiv pentru care i-a încredințat acesteia sticluța, să o păstreze bine. Un ucenic al lui Houyi a auzit discuția dintre cei doi și a venit peste Chang’e când aceasta era singură acasă. De teamă ca ucenicul – întruchiparea răului – să nu devină nemuritor, Chang’e a băut în grabă elixirul și s-a ridicat imediat la cer, neavând timp să ia cu ea decât un iepure care îi ținea de urât prin casă. Chang’e și-a găsit adăpost pe Lună (era lună plină în acel moment) și de atunci trăiește acolo. Dar partea cea mai interesantă, cu o izbitoare încărcătură metaforică, de abia acum vine. Se spune că, în timp ce nava Apollo 11 intra pe orbita Lunii în 1969, inginerii NASA de la sol le povesteau astronauților care se pregăteau de aselenizare tocmai legenda lui Chang’e și îi îndemnau să găsească „fata frumoasă cu un iepure în brațe”.

Citește și „Războiul Rece” tehnologic: faza pe arestări

Sursa imagine: 吴少云, Wu Shaoyun, via Wikimedia Commons