Articol de Alina Bârgăoanu
De fiecare dată când mai citesc un articol despre „fake news”, mai precis, despre amplul fenomen al „noii dezordini informaţionale”, am o vagă senzaţie de „Matrix”. Propagandă de precizie, algoritmi care iau decizii pentru noi şi despre noi, mega baze de date în care nu contăm în niciun fel în calitatea noastră individuală, ci doar de mici celule delimitate pe baza preferinţelor online, a produselor pe care le cumpărăm, a evenimentelor pe care le considerăm „interesante”, a like-urilor şi a share-urilor, a profilului prietenilor digitali.
Pentru a invoca exemplele cele mai spumoase (cel puţin pentru mine), citesc despre psihiatria computaţională, despre cum algoritmii – noile zeităţi ale ecosistemului digital, învăluite în acelaşi mister precum predecesoarele lor din mitologia greacă – preiau controlul asupra spitalelor de psihiatrie; sau despre digital gambling şi despre faptul că pariorii analogi nu mai au nici o şansă în faţa celor digitali. Pe de altă parte, proprietarii de cazinouri din Las Vegas pot sta liniştiţi: pe baza algoritmilor şi a bazelor de date care înmagazinează cantităţi imense de informaţii privind pulsul, bătăile inimii, expresia feţei, pot afla instantaneu dacă un câştig este „fake” sau „legit”, dacă emoţia câştigătorului este jucată sau autentică. Citesc despre companiile de asigurări, care comunică intens cu frigiderul tău şi, dacă detectează prea multe produse lactate şi prea multă carne, prezic o creştere a colesterolului, deci a riscului de boli cardiovasculare şi îţi cresc poliţa de asigurare. Despre aprozare digitale, în care produsele sunt comandate pe baza comenzilor online şi distribuite cu ajutorul dronelor. De fapt, de la un punct încolo, nici nu mai este nevoie de comenzi, pentru că preferinţele şi rutinele se transformă uşor în… da, algoritmi, în decizii, în bucle de feedback etc. Nici sportul de performanţă nu mai e ce e fost, cuplarea acestuia cu tehnologia şi big data fiind o explicaţie a faptului că atleţii aleargă din ce în ce mai repede, gimnastele au exerciţii din ce în ce mai acrobatice, iar fotbaliştii de top încasează salarii din ce în ce mai mari (o, nu!, tehnologia şi big data nu explică acest ultim aspect…).
Drone, roboţi, algoritmi, baze de date, maşini care învaţă – acesta este peisajul tehnologic în care ar trebui plasat, după părerea mea fenonenul „fake news”. Era inevitabil ca aceste fenomene că coboare (sau să urce?) în arena socială, politică şi electorală. Propaganda, dezinformarea, erorile de comunicare, panicile morale, zvonurile, partizanatul sunt fenomene mai vechi. (În paranteză fiind spus, The Guardian a publicat recent un articol despre un scriitor de fake news-uri care, în apărarea sa, spunea că, în definitiv, Columna lui Traian este o mostră de fake news. Tocmai am admirat-o în centrul Romei, mărturisesc nu aşa am perceput-o). Ce este nou, după părerea mea, este cuplarea acestor fenomene mai vechi cu noua infrastructură tehnologică şi de big data pe care le oferă emerging media. Visul propagandiştilor, de a ajunge „door-to-door” (lucru imposibl în megaorganizările urbane ale modernităţii) este pe cale de a se îndeplini. Nu numai că mesajul poate ajunge „phone-to-phone”; dar, pe baza amprentei digitale pe care o lăsăm/ consolidăm cu fiecare like, share, tweet, căutare online (pe Google, nu?), comandă online, mesajul respectiv este particularizat, individualizat şi conceput în consonanţă cu preferinţele noastre (pe care, aşa cum am spus, ni le trădăm, conştient sau nu, cu fiecare click). Dacă ne păstrăm fie şi numai la acest nivel, era suficient de copleşitor să realizezi că, punând cap la cap informaţii despre Uber, concerte de orgă, meniuri vegan, cursuri de Yoga, weekend-uri în Centrul Vechi şi vacanţă la Vama Veche, eşti predispus la un anumit mesaj, intri într-un adevărat bubble informaţional şi emoţional din care îţi este foarte dificil să mai ieşi (este un exemplu inventat, posibil chiar eronat). Dacă ai şi Whatsapp, cu atât mai bine, meme-urile încep să circule instantaneu după producerea unui eveniment politic important, amestecate în fluxul altor meme (cele mai multe extrem de amuzante) despre căsătorie, dragoste, diete, greşeli la volan etc.
La toate aceste lucruri se adaugă informaţii şi mai copleşitoare: like-urile, share-urile, twitter-urile şi retwitter-urile, follower-ii de pe YouTube, endorsement-urile pe LinkedIn, comentariile (pozitive sau negative, love or hate) pot fi manufacturate: create, produse şi mai ales amplificate tot de tehnologie, tot de algoritmi. Aflăm despre autori de fake news-uri şi fake review-uri (cum este cel care îşi povesteşte experienţa în articolul din „The Guardian). Aflăm despre firme precum cele care fac obiectul articolului de investigaţie publicat recent de „New York Times”; firme specializate în vânzarea de like-uri, conturi de Twitter şi de Facebook, în amplicarea mesajelor, postărilor, comentariilor, mesajelor de pe Twitter. Aflăm că aceste conturi de social media contrafăcute – bots – sunt şi ele pe categorii: bot-uri programate (scheduled bots – cele care încep postările conform unei programări, independent de vreun eveniment), bot-uri de supraveghere/ tematice (care încep postările în jurul unui eveniment, pe marginea unei tematici), bot-uri de amplificare (într-o exprimare mai laxă, bot-uri care dau în stânga şi în dreapta, numai ca să genereze „conţinut”, „engagement”, mai precis, atenţie şi controversă).
Nu e de mirare că însuşi Papa Francisc – un excelent comunicator, inclusiv în mediul digital – a simţit nevoia ca, de Ziua Internaţională a Comunicării (24 ianuarie), să ţină o predică despre fake news, rugându-se ca Domnul să ne apere de acestea, să scoată veninul din opiniile şi comentariile online, să nea dea putere de a înlocui „senzaţionalismul” cu „luciditatea”. Evident, discursul – mai lung – a fost simplificat pentru Twitter, fost postat pe Facebook şi preluat de toată presa tradiţională/ mainstream. Sperăm că nu pe baza unui contract cu firma de amplificare a conţinutului online despre care vorbeşte New York Times.
Pe ce se bazează imensul, uluitorul succes al platformelor tehnologice/ emerging media? Fără îndoială, ele pun la dispoziţie o imensă infrastructură tehnologică extrem de uşor de utilizat, care permite îmbinarea, chiar şi de către cea mai „a-tehnică” persoană, a cuvântului scris cu un conţinut audio şi video; permit transmiterea, răspândirea şi amplificarea – „viralizarea” – unui conţinut în mod instantaneu. Permit cuplarea mesajului cu acele baze de date desprinse parcă din Matrix, în care click-urile noastre agregate pot prezice opţiunile şi preferinţele noastre, la fel cum frigiderul nostru digital poate prezice nivelul colesterolului şi probabilitatea unui infarct. Permit automatizarea, crearea de conturi false/ plauzibile, în spatele cărora se află algoritmi sau scriitori de fake-uri. Dar, dincolo de toate acestea, se bazează pe comoditatea noastră (comoditatea – marea descoperire a modernităţii, a societăţii şi a culturii de masă, cum arătau reprezentanţii Școlii de la Frankfurt). Se bat pe atenţia noastră – limitată. Se bat pe emoţiile noastre, a căror cantitate „creşte neîncetat”. Un scurt episod din istoria cărţii mi se pare relevant. Îngrozit de proporţiile pe care începea să le aibă comerţul cu cartea la doar câteva decenii de la inventarea tiparului, filosoful german Leibniz vorbea despre „acea oribilă cantitate de cărţi care creşte neîncetat” şi avertiza asupra faptului că explozia de cărţi nu produce decât confuzie şi un tip de oboseală în faţa ştiinţei. Mă întreb ce ar spune un Leibniz contemporan despre „acea oribilă cantitate de emoţii/ ştiri false/ ştri plauzibile/ ştiri verosimile” care creşte neîncetat. Probabil ar avertiza că explozia emerging media produce un tip de oboseală în faţa oricărui text care ar depăşi spaţiul alocat unui sms, a unui mesaj de pe Twitter sau a unui comentariu sumar de pe Facebook. Toate acestea ar putea fi reunite într-un singur cuvânt – ignoranţă. Descrierea pe care şi-o face scriitorul de fake news-uri prezentat de The Guardian mi se pare foarte inspirată: job-ul meu este să răspândesc şi să amplific ignoranţa.
Please like, comment or share!
Citește și Noua dezordine informaţională. De la hiper-emoţii la hiper-idei
