Articol de Alina Bârgăoanu
Pe 1 decembrie, Meng Wanshou, director financiar al companiei tehnologice Huawei, a fost reținută la Vancouver de către autoritățile canadiene. Potrivit presei internaționale, reținerea fiicei lui Ren Zhengfei, chiar fondatorul Huawei, a fost făcută la solicitarea autorităților americane, sub acuzația că tranzacțiile recente ale gigantului tehnologic chinez încalcă regimul sancțiunilor impus Iranului. Așadar, avem de-a face cu o „știre în derulare”, a cărei importanță crește, contrar regimului convențional al știrilor, pe măsură ce trece timpul. Pe 10 decembrie, autoritățile chineze au arestat doi cetățeni canadieni, Michael Kovrig și Michael Spavor, sub acuzația că activitățile lor reprezintă o amenințare la adresa securității statului. Interpretarea că arestarea celor doi este și o reacție la arestarea lui Meng Wanshou, sau poate în primul rând o reacție la aceasta, nu putea fi evitată.
Dincolo de caracterul spectaculos al știrii inițiale, adevărat breaking news la nivel global, sunt câteva tendințe și fenomene mai ample care pot fi citite în evenimentul respectiv. Tendințe și fenomene care îl preced cu mult și care, foarte posibil, se vor accelera de acum încolo.
Nu este vorba, evident, despre o arestare oarecare. Așa cum am spus, Meng Wanzhou se află la conducerea gigantului tehnologic Huawei, un adevărat simbol al succesului tehnologic al Chinei și un instrument al soft power al statului chinez. Este vorba și de fiica fondatorului Huawei, ceea ce o îndreptățește la titlul de „corporate royal”. Pentru a putea înțelege despre cine vorbim, poate nu ar fi total exagerat să ne imaginăm cum ar fi dacă, din cine știe motive, Bill Gates ar fi fost reținut de vreo autoritate a unui stat de pe această planetă. Este greu să nu personalizezi când interpretezi această știre, dar este la fel de greu nici să nu generalizezi. Evenimentul are potențialul de a simboliza competiția acerbă, nemiloasă, dintre principalii competitori ai lumii contemporane, SUA și China; competiție care are loc în primul rând în câmp tehnologic. Inteligență artificială, digitalizarea, industria de semiconductori, rețeua 5G, cucerirea spațiului cosmic, bătălia pentru descifrarea posibilităților de a ajunge pe Marte – nici unul dintre domeniile care fie condiționează, fie încoronează supremația tehnologică nu este lăsat neatins. Vezi, în acest sens, ediția de la sfârșitul lunii noiembrie a revistei The Economist, dedicat tocmai acestei adevărate curse a înarmării, noului „Război Rece”, cum i s-a mai spus.
În al doilea rând, o discuție care își face timid prezența în conversația globală are în centru întrebările: „actuala Președinție americană reprezintă un punct de inflexiune în politica [externă] a SUA sau mai degrabă un factor de accelerare a unor tendințe instalate de ceva vreme?”; „actuala administrație este un simptom al acestor tendințe sau o simplă discontinuitate, un <accident>?”. Argumentele care susțin teza continuității/ accelerării nu sunt tocmai puține, oricât s-ar acredita ideea accidentului, a discontinuității, mai ales în analizele mainstream, construite pe baza opoziției de plano la orice are de-a face cu administrația Trump. Câteva dintre acestea, care au legătură tocmai cu subiectul Huawei: Președintele Obama a fost cel care a desemnat SUA drept o „națiune a Pacificului”, semnalând, astfel, o redirecționare a atenției de la Oceanul Atlantic (deci și de la partnerii strategici aflați de partea cealaltă a Atlanticului) către Oceanul Pacific; iar în ceea ce privește gigantul tehnologic Huawei, încă din 2012, Comisia pentru intelligence din Camera Reprezentanților a Congresului SUA o identificase drept „amenințare la adresa securității naționale”.
Tot în această linie a continuității, cu nuanțele și diferențele de rigoare, se înscriu și fricțiunile dintre SUA și Germania, pornind de la factori care au foarte puțin de-a face cu o persoană sau alta. Să ne amintim de scandalul Wolkswagen, de amenzile impuse Deutsche Bank, de dificultățile tehnice în care intraseră negocierile pentru TTIP (acordul transatlantic de liber schimb) și de temerile că acesta va deveni un „NATO economic”. Reacțiile mai tumultuoase din partea actualului Președinte american sunt, fără îndoială, un element interesant, un factor de noutate (ceea ce și explică faptul că, prin forța lucrurilor, atrag atenția mass media, intră în logic relatărilor mass media), dar ele nu sunt apărute „din neant”, ci reprezintă forma de exprimare publică a acestor tendințe impersonale, care pot fi măsurate prin indicatori cât se poate de concreți (dezechilibre comerciale, relații asimetrice, filosofii financiare diferite). O analiză foarte profundă și documentată semnalează rolul central al companiei chineze Huawei pentru dezvoltarea infrastructurii 5G în Germania, infrastructură care condiționează digitalizarea uriașei mașini de producție germane, cea care stă la baza „miracolului german”. Fie că recunoaște sau nu acest lucru (fie că vrea sau nu, fie că poate sau nu să-l recunoască), Germania se află, ca în atât de multe subiecte, la intersecția confruntării majore dintre SUA și China. Cu un accentuat simț diplomatic și pragmatic, Germania încearcă să amâne momentul deciziilor strategice, al situării de o parte sau de alta a competiției. Cât va mai putea face acest lucru și, în final, în ce parte o vor „împinge” istoria, tendințele actuale – este o întrebare fundamentală pentru Europa Centrală și de Est, pentru Uniunea în ansamblu și pentru relația transatlantică. De remarcat, chiar și în fugă, faptul că subiectul reținerii lui Meng Wanshou este deosebit de relevant – încălcarea regimului de sancțiuni impus Iranului; subiect în legătură cu care SUA și Uniunea Europeană se află pe poziții divergente, ca să folosim un eufemism.
În sfârșit, câteva cuvinte depre celălalt actor în „Războiul Rece tehnologic”. Cum era de așteptat, reținerea de către autoritățile canadiene a unei membre a noii familii regale a Chinei a fost urmată de acuzații ferme la adresa SUA; dar, după cum remarcă articolul publicat în Asia Times, tonul ridicat s-a manifestat mai degrabă la adresa Canadei decât a SUA. Se comunică mult în astfel de subiecte, se transmit mesaje mai mult sau mai puțin explicite. SUA „comunică” UE/ Germaniei cât de hotărâtă să acționeze în cazul în care regimul sancțiunilor impus Iranului nu este respectat; China „comunică” prin intermediari SUA și punând presiune publică mai degrabă pe aliații de nădejde ai Americii; fel cum a făcut-o în momentul în care, în luna august, o navă de război a marinei britanice a făcut incursiuni în Marea Chinei de Sud, ceea ce a atras asupra Marii Britanii apelativul de „Washington’s sharksucker”; sau atunci când a uzat de preeminența relațiilor comerciale ca răspuns la instalarea, pe teritoriul Coreei de Sud, a scutului anti-rachetă THAAD (Terminal High Altitude Area Defense).
Așadar, comunicare, comunicare, comunicare. Comunicarea dininaintea furtunii? Furtuna dinaintea furtunii? Totul pare să confirme teza superbei cărți Frontiera neliniștită. Rivali emergenţi, aliaţi vulnerabili şi criza puterii americane, scrisă de Jakub J. Grygiel şi Wess Mitchell: puterea se măsoară la frontieră.
