Articol și foto de Alina Bârgăoanu
Am citit cu interes cartea lui Kathleen Hall Jamieson, CYBERWAR. How Russian Hackers and Trolls Helped Elect a President (Oxford University Press, 2018) și am avut plăcerea să o și cunosc pe autoare în cadrul unei dezbateri de la Harvard Kennedy School. Am parcurs cartea cu gândul la domeniul comunicării, la poziția acesteia în cadrul științelor sociale, al științelor guvernării. Și cu gândul la România, la similitudinile care, pentru mine sunt, în continuare, frapante, între spațiul public american și cel românesc: „polarizare furioasă”, bătălia necruțătoare pentru interpretare, pentru narațiunea dominantă, tușele groase în care este încadrat orice eveniment, prevalența schemelor binare ori/ ori, febra non-comunicării (Niall Ferguson). Cum ar putea fi explicate, într-o manieră mai analitică, aceste similarități între două spații publice atât de diferite – sistem politic, piață media, tradiție culturală – este o întrebare care mă preocupă, dar care în egală măsură mă depășește.
Cartea îmi confirmă câteva gânduri ce ar putea părea subiective, o pledoarie pro domo, dat fiind background-ul meu în comunicare. Din ce în ce mai mult, comunicarea începe să fie asimilată disciplinelor hard din câmpul guvernării. Persistă încă perspective simpliste: a, deci ai în vedere purtătorul de cuvânt, sau comunicatul de presă, sau site-ul instituției, sau strategia de promovare în social media, sau criza de comunicare. Chiar mai simplist decât atât, comunicarea este privită ca ceva care vine după ce marile decizii s-au luat, după ce politicienii – în plan intern sau internațional – au ajuns la niște înțelegeri în spatele ușilor închise. Comunicarea se dovedește a fi mult mai mult decât atât și în nici un caz nu vine după ce un eveniment s-a încheiat, ci modelează procesele electorale, politice sociale și este consubstanțială acestora. Vorbim despre interpretare, încadrare, persuasiune și mai ales auto-persuasiune, semne și simboluri care intră în rezonanță sau în disonanță cu anxietăți și temeri – personale sau de grup. Se scrie foarte mult despre recent încheiatele alegeri intermediare din SUA. Rezultatul lor este cât se poate de clar, vorbim despre hard facts, nu e nimic ambiguu aici. Chiar și așa, bătălia pentru interpretare e mai acerbă ca oricând: fiecare parte reclamă victoria, încearcă să impună încadrarea dominantă, a fost sau nu a fost un referendum privind actualul Președinte SUA, a fost un tsunami sau e vorba despre un rezultat normal, perfect în concordanță cu datele istorice despre configurația câștigătorilor în funcție de partidul de proveniență al președintelui în exercițiu. Unul dintre puținele comentarii mai echilibrate pe care le-am întâlnit în legătură cu rezultatul acestor alegeri este că „totul, inclusiv ce se va întâmpla în 2020, depinde de cine controlează de acum încolo narațiunea, interpretarea dominantă, Casa Albă sau Capitol Hill”.
Cartea lui Kathleen Hall Jamieson evidențiază tocmai aceste aspecte. Teza principală este aceea că informațiile pe care hackerii ruși le-au extras din serverele Partidului Democrat, introduse în spațiul public american sub forma documentelor Wikileaks, au influențat conversația politică americană în perioada pre-electorală și electorală. Nu este vorba despre o relație simplistă de cauzalitate, de genul „hackerii și trolii ruși au influențat cetățenii naivi ca pe niște roboței” (am auzit tot recent această exprimare chiar ușor amuzantă în legătură cu presupusele efecte ale propagandei ruse în Europa Centrală și de Est, exprimare care aparținea, evident, cuiva care habar nu avea despre comunicare, persuasiune, cadraje, agenda-setting etc). Autoarea a subliniat de câteva ori și în timpul conferinței de la Kennedy School faptul că avem de-a face cu un lanț de factori, evenimente, o încrengătură de actori, un ecosistem informațional schimbat de tehnologie etc.
Nu este vorba despre o relație simplistă, de cauzalitate, dar nu înseamnă că respectivul conținut „injectat” în conversația politică americană nu a avut efecte. Efecte subtile în ceea ce privește stabilirea agendei publice, chiar a vocabularului, a termenilor care să domine conversația publică; amplificarea stărilor de anxietate și a faliilor din societatea americană; crearea sentimentului de apartenență la grup – o adevărată ancoră în perioade de turbulență; crearea unei atmosfere toxice, inflamate, de haos emoțional și informațional; mobilizarea, respectiv demobilizarea diverselor categorii de votanți, în funcție de interesul urmărit.
Iată, după părerea mea, un citat reprezentativ: „nu trolii l-au ales pe Donald Trump, ci cetățenii americani. Modalitățile prin care agenții ruși au influențat contextul electoral și cetățenii expuși acestui context au inclus:
- crearea unor semne vizibile de dezordine socială, inclusiv proteste și contra-proteste;
- destabilizarea, în urma dezvăluirilor, a unor personalități politice și mediatice;
- atâțarea climatului de opinie împotriva candidatei Hillary Clinton prin postări în social media, tweet-uri, filmulețe, știri și reclame electorale;
- stabilirea încadrărilor în care să fie relatate știrile despre candidați și și influențarea temelor din dezbaterile prezidențiale, ca urmare a punerii în circulație a documentelor obținute în mod fraudulos” (p. 15).
Și, la fel de important, au reușit acest lucru „prin faptul că au exploatat un climat politic deja polarizat, au manipulat mass media tradiționale și social media și au exploatat dispozițiile fiecărui candidat” (p. 17). Kathleen Hall Jamieson evidențiată cât se poate de îngroșat că punctul de pornire al campaniei de influențare a fost mediul online. Oare de câți experți, de câte analize este nevoie pentru a sublinia acest lucru? La originea fenomenelor despre care vorbim, fie că le numim dezordine informațională, dezinformare 2.0, dezinformare virală (traducerea mea pentru termenul pe care îl preferă Jamieson, viral deception) se află ascensiunea uluitoare a platformelor digitale și schimbările pe care le-au produs asupra ecosistemului informational și emotional. Sigur că mass media tradiționale au rolul și responsabilitatea lor în amplificarea conținutului pus deja în circulație în mediul online: „trolii au inițiat, promovat, amplificat postările de pe Facebook, Instagram, Twitter, YouTube, Tumblr, Reddit și 9GAG și, în felul acesta, au remodelat ecosistemul de comunicare în care se aflau votanții susceptibili de a fi influențați. Iar în momentul în care acest continut a început să câștige în vizibilitate, reporterii au dat atenție, iar ceea ce începuse ca un canal interpersonal de influență s-a transformat într-un veritabil canal de comunicare în masă” (p. 75).
Cum am spus la început, am citit cartea tot timpul cu gândul la spațiul comunicațional românesc: „atacurile au reprezentat modus operandi al trolilor”; „emoțiile negative produc efecte de contagiune mai puternice”; „conținutul intens emoțional are mai multe șanse să fie distribuit” (ceea ce în carte am sintetizat în subtitlul „Furia se viralizează, rațiunea nu!”); „scoaterea oamenilor în stradă a fost și o modalitate de a vedea măsura în care un anumit comportament online se traduce în comportament din viața reală”; accentuarea dezbinării și a urgenței – „noi vs. ei”; „acum ori niciodată”, etichetarea, demonizarea. Și câte și mai câte.
Am citit cartea cu atenție și, de fiecare data când citesc pe acest subiect, cu îngrijorare, mai ales atunci când sunt scoase la suprafață rețete, pattern-uri, moduri de operare care par foarte cunoscute. Marele merit al cărții este că pune la lucru literatura din domeniul comunicării, marile teorii despre agenda-setting, framing, priming, spirala tăcerii pentru a explica dinamica dintre climatul politic deja învrăjbit, mediul digital predispus, prin construcție, la viralizarea conținutului negativ și a emoțiilor puternice, sistemul mass media obsedat de dezvăluiri și exclusivități și, nu în ultimul rând, predispozițiile candidaților, vulnerabilitățile sau punctele lor forte. Nu este vorba nici pe departe de „Russia scare”: „nu aș vrea să se înțeleagă din ce spun că rușii sunt uimitori, sunt niște genii, chiar cred că au avut noroc”, a spus Kathleen Hall Jamieson în cadrul conferinței de la Kennedy School. Dar ce noroc, am putea spune noi! Mai ales că actualul spațiu comunicational american nu pare foarte diferit de cel din 2016. În condițiile în care prezența trolilor și a hackerilor ruși nu pare să (mai) fie una semnificativă.
Aș sublinia doar două lucruri din carte cu care tind să nu intru în totală rezonanță. Analiza pe care o face Kathleen Hall Jamieson are loc ca și cum în spațiul comunicațional din 2016 nu ar fi existat decât trolii și hackerii ruși, pe de o parte, și utilizatorii naivi din social media, reporterii din mass media tradiționale și candidații, pe de altă parte. Ca și cum TOATE mesajele, atacurile, demonizările ar fi fost puse inițial în circulație de către hackerii și trolii ruși împotriva candidatei Hillary Clinton și în avantajul candidatului Trump, amplificate apoi de utilizatori naivi și de reporteri disperați după un premiu Pulitzer. Chiar cred sincer că lucrurile au fost și sunt în continuare mult mai complexe decât atât, dovadă chiar faptul că, fără o prezență de care să se mai plângă cineva în mod real a acelorași actori, spațiul public este la fel de polarizat, de învrăjbit și de zbuciumat.
Al doilea lucru. În carte este dat exemplul afirmației făcute de Hillary Clinton pe 10 septembrie 2016: „chiar dacă generalizez, jumătate din suporterii lui Trump pot fi încadrați în categoria adunătură de nefericiți/nenorociți („basket of deplorables”). De acord? Rasiști, sexiști, homofobi, islamofobi – spuneți-le cum doriți. Din păcate, există oameni de genul acesta; iar Trump a reușit să îi mobilizeze”. Potrivit analizei din carte, afirmația a devenit vizibilă în mediul online ca urmare a unui hashtag creat de troli ruși, aflați în spatele conturilor false de pe Twitter FanFan și Deplorable Lucy; de abia după aceea reportera New York Times a adus-o în mainstream, pe baza semnalelor de vizibilitate din online. Nu mă îndoiesc că hashtag-urile create de FanFan și Deplorable Lucy au contribuit la punerea în circulație a acestei afirmații și la răspândirea unor sentimente puternice de respingere, chiar de revoltă. Dar, cu sau fără hashtag-uri, cu sau fără conturi false, o astfel de afirmație trebuia sancționată. Ar fi alarmant să ne gândim că, fără tracțiunea din mediul online, fără FanFan și Deplorable Lucy, ea ar fi trecut neobservată și nesancționată.
Tot în această linie, închei cu o afirmație pe care a făcut-o recent Steven Erlanger, corespondentul New York Times pentru Europa, în cadrul recentului summit găzduit de Centrul de Studii Europene al Universității Harvard: „în redacții și în alte locuri, trebuie să manifestăm mai multă empatie, să acordăm atenție sentimentelor oamenilor, să ascultăm ce gândesc, chiar și atunci când nu suntem de acord cu ei”.
