Articol de Alina Bârgăoanu, director Convorbiri europene
Fostul secretar american al Trezoriei, Timothy Geithner, a publicat în 2014 o carte de memorii despre mandatul său, care a coincis cu perioada cea mai dură a crizei financiare din SUA (Geithner a ocupat această funcție între 2009 și 2013). Cartea, intitulată Stress Test: Reflections on Financial Crises, conține câteva pasaje deosebit de relevante pentru actualele discuții în jurul Grexit-ului.
Secretarul american al Trezoreriei își amintește că, în iulie 2012, a purtat pe îndelete o serie de discuții cu ministrul german de finanțe, Wolfgang Schäuble. Despre Grecia, despre bănci, despre datoriile Sudului, despre măsurile care se impuneau pentru a preveni contagiunea. Potrivit memoriilor lui Geithner, ministrul german de finanțe vorbea, încă de pe atunci, cu destulă lejeritate, despre Grexit. Grexit-ul era văzut ca o lecție, o măsură de protecție, un firewall care să protejeze zona euro și să o facă mai puternică. Este, oricât ar părea de paradoxal, cam ceea ce a declarat Paul Krugman, laureatul premiului Nobel pentru economie, imediat după ce a aflat în ce constă acordul din 12 iulie dintre Grecia și zona euro: „ceea ce am învățat în ultimele două săptămâni este că a fi membru al zonei euro înseamnă că, în cazul în care ieși din rând, creditorii îți pot distruge economia”. Repet, Krugman spune același lucru pe care îl sugera și Schäuble acum trei ani de zile. Numai că dintr-o perspectivă foarte critică.
Interesant este că Secretarul american relevă o inflexibilitate a ministrului german de finanțe atât în ceea ce privește debitorii, cât și creditorii (inflexibilitate care acum pare să se manifeste oarecum unidirecțional). Această atitudine îl face să îi atragă atenția partenerului de discuție că „dorința de a impune pierderi creditorilor și debitorilor iresponsabili este perfect de înțeles; numai că ea este total contraproductivă în timpul unei crize financiare”. Nici măcar aceste cuvinte nu îl perturbă pe Schäuble, moment în care Geithner își aduce aminte cuvintele pe care i le-a adresat și care, din nou, stau perfect în picioare în zilele noastre: „Știți, semănați puțin cu Herbert Hoover în anii `30. Ar trebui să vă gândiți și la creștere, domnule Schäuble”.
În documentul dat publicității de Eurogrup, referitor la acordul care nu garantează acordarea celui de-al treilea bail-out Greciei, ci doar permite reluarea negocierilor în acest sens, cuvântul „creștere” este menționat doar de două ori, iar cel de „datorie” de șapte. Lăsând deoparte faptul că, așa cum subliniază, aproape la unison, mari economiști și analiști ai momentului (Joseph Stiglitz, Paul Krugman, Amartya Sen, Mark Blyth), fără ștergerea măcar parțială a datoriilor și fără renunțarea la austeritate, creșterea care se așteaptă de la Grecia este o utopie. Documentul Eurosummit-ului se încheie fără echivoc: „reducerea nominală a datoriei nu va avea loc”.
În sfârșit, Timothy Geithner are câteva gânduri pătrunzătoare referitoare la fundalul psihologic al unei crize financiare, afirmând că „orice criză financiară este o criză de încredere”. Trecut fiind prin criză, Secretarul american al Trezoreriei este în măsură să ne spună că „încrederea reprezintă ceva foarte fragil. Când se evaporează, se evaporează foarte repede. Și, odată pierdută, este foarte greu de recuperat”.
Îmi permiteți să îmi imaginez ce s-ar întâmpla dacă acum ar avea loc un dialog asemănător celui din vara lui 2012 între cei doi lideri? Geithner i-ar atrage, din nou atenția lui Schäuble asupra imperativului de a te preocupa și de creștere. În plus, cred că i-ar transmite și această „lecție” (că tot vorbim de lecții”) pe care a învățat-o pe propria piele în momentele de vârf ale crizei: încrederea este esențială pentru refacere. Sunt sigură că Schäuble ar fi de acord cu această din urmă idee (nu știu cât de convins ar fi de prima). Numai că senzația este că ar avea în vedere un tip de încredere unilaterală, care ar fi apanajul exclusiv al creditorilor, al Nordului, al Germaniei… Doar încrederea lor ar trebui câștigată, cultivată, menținută. Ori încrederea reprezintă, în mod fundamental, o relație bidimensională. „It takes two to tango”, cum zicea chiar șefa FMI, Christine Lagarde.
