Articol de Alina Bârgăoanu
Audierea lui Mark Zuckerberg în Senatul american este, orice am spune, un eveniment spectaculos. Dincolo de conţinutul declaraţiilor – care poate fi uneori chiar dezamăgitor, evenimentul oferă o imagine sintetică a lumii digitale, acea lume pe care Mark Zuckerberg şi cei 44 senatori americani deopotrivă încearcă să o desluşească, să o „îmblânzească”, să o reumanizeze sau să o reglementeze. Am putut urmări audierea în timp real, am putut citi, aproape tot în timp real, transcrierea, putem avea reacţii mai simple sau mai elaborate pe care le putem circula în mass media tradiţionale, dar şi în mediul digital, putem posta, reacţiona, comenta, trimite tweet-uri, avem acces instantaneu la reacţii similare ale altor analişti, independent de fus orar, de arie geografică sau culturală, putem vedea ce a scris New York Times, ce a transmis CNN, ce crede Niall Ferguson, ne putem edifica – printr-o rapidă căutare pe Google – în legătură cu lucruri despre care nu ştiam foarte multe până acum (cum ar fi, de exemplu, Communication Decency Act), ne ajustăm imediat în funcţie de feedback-ul primit – sunt tot atâtea comportamente simple, cu care ne-am obişnuit până peste măsură în această lume digitală, dominată de tehnologii şi instrumente cu două tăişuri.
21 de ani sunt mulţi, puţini, nu îmi dau seama, dar acum 21 de ani scriam lucrarea de absolvire de mână, citeam doar cărţile care se găseau la bibliotecă, găseam „cu intervenţii” pe cineva – pe la Obor, îmi aduc aminte – care să redacteze lucrarea la calculator. Lucrarea era despre rolul dezbaterilor electorale în alegerile prezidenţiale din SUA şi din România, o comparaţie între dezbaterile dintre Bill Clinton şi Bob Dole, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu (1996). Nu mai e nevoie să precizez că partea cea mai grea a fost să fac rost de înregistrările dezbaterilor (casete video), să fac înregistrarea sunetului pe casete audio şi apoi să fac transcrierea lor – cu casca la ureche, ascultând ore în şir la un casetofon devenit între timp piesă de muzeu. După acest efort uriaş, aproape că nici nu a mai contat ce am analizat propriu-zis în lucrare. Aşa încât, cu toate sentimentele ambivalente pe care ni le poate inspira un episod precum audierea lui Mark Zuckerberg în Congresul american, la doar 21 de ani distanţă de transcrierea cu casca la ureche şi cu pixul în mână a înregistrării pe casete audio a sunetului de pe nişte casete video obţinute cu mare mare greutate, pot exclama: „Digital world is awesome!”
Sunteţi prea puternic, domnule Zuckerberg?
Întrebările sunt parcă preluate dintr-un film (sigur va apărea unul în curând): imaginaţi-vă un close-up pe senatorul Sullivan, care simte că se ia la trântă cu un Leviathan, în numele cetăţenilor pe care îi reprezintă: „Este Facebook prea puternic? Sunteţi prea puternic? Credeţi că sunteţi prea puternic?” Cum ar fi fost ca Zuckerberg să răspundă „da, cred că sunt puternic, chiar atotputernic”? Răspunsul a fost unul decent: „atunci când oamenii fac referire la răspândirea Facebook, au în vedere cele 2 miliarde de utilizatori”. Senatorul Sullivan a pus problema în termeni mai „aprinşi”, dar problema structurală avută în vedere în cadrul audierii este poziţia de monopol a Facebook, faptul că nu există alternativă la Facebook, aspect relevat, cu un dramatism mai redus, de către Senatorul Graham: acesta invocă faptul că, dacă nu este mulţumit de maşina Ford, îşi poate lua oricând un Chevy; schimbare care, în cazul Facebook, este imposibilă: nu există alternativă completă/integrată la ce oferă Facebook, iar răspunsul fondatorului – faptul că părţi din Facebook se suprapun peste ce oferă Twitter, de exemplu, şi că un american mediu foloseşte opt aplicaţii diferite pentru a menţine legătura cu prietenii – nu este convingător. Interacţiunea dintre Graham şi Zuckerberg este savuroasă: „Nu credeţi că aveţi o poziţie de monopol?; „Cu siguranţă mie nu mi se pare aşa”.
Şi ce facem dacă altora li se pare?
Ajută-ne să te reglementăm, Mark!
Acesta reprezintă, de fapt, obiectul audierii – ce reglementări pot fi imaginate pentru a îmblânzi fenomenul Facebook? Previzibil, Mark Zuckerberg este în favoarea reglementărilor minimale – este ideologia care stă la baza Facebook, pe care Facebook o susţine şi o promovează; stat minimal, preeminenţa sectorului privat, intervenţii minime. Întrebat în mod explicit dacă este de acord cu ideea de reglementare, Zuckerberg este nevoit să facă unele concesii, afirmă că sunt câteva situaţii în care consideră că reglementarea este bună, dar că este mai degrabă în favoarea unor principii.
Poziţiile senatorilor sunt mult mai interesant de urmărit: „status quo-ul nu mai poate fi menţinut” (Thune), „date fiind cele întâmplate, de ce v-am permite să vă autoreglementaţi?” (Graham)? „rezerva mea faţă de depoziţia dumneavoastră de astăzi e legată de faptul că nu văd cum vă puteţi schimba modelul de business dacă nu există câteva reguli clare de circulaţie”, sau „modelul dumneavoastră de business este să monetizaţi informaţiile despre utilizatori pentru a maximiza profitul în detrimentul preocupărilor pentru protejarea caracterului privat al acestor informaţii” şi, „în absenţa unor reguli şi cerinţe precise, puse în aplicare de o agenţie externă, nu văd cum promisiunile dumneavoastră vagi vor duce la acţiuni concrete” (Blumenthal).
Intervenţia senatorului Kennedy a stârnit râsete: „nu vreau să votez în favoarea reglementării Facebook, dar, pentru numele lui Dumnezeu, o voi face”, sau „puteţi să mergeţi acasă, să cheltuiţi 10 milioane de dolari pe lobbişti care luptă împotriva noastră sau ne puteţi ajuta să rezolvăm această problemă”. Senatorul ratează ţinta cu cel puţin 1,5 milioane: suma cheltuită de Facebook în 2017 pentru lobby la Casa Albă a fost una record, de 11,5 milioane de dolari. Candoarea unora dintre senatori poate fi intepretată fel şi chip, dar există un sâmbure de adevăr în recunoaşterea – aproape unanimă – a faptului că există dificultăţi reale de reglementare, create de situaţiile discutate până acum: unicitatea şi răspândirea Facebook, succesul său fenomenal, cu caracter perturbator, caracterul său ambivalent – companie tech sau companie media/ editor de conţinut, atingerea cu subiecte sensibile, precum libertatea de exprimare, cenzura. Dar, chiar şi fiid cel puţin parţial de acord cu aceste dificultăţi reale, rugămintea „să ne trimiteţi câteva propuneri de reglementare” poate stârni reacţii dintre cele mai diverse – de la amuzament până la indignare.
Facebook sau Silicon Valley?
Audierea este despre Facebook, în urma controversei Cambridge Analytica, dar adevărata preocupare – împărtăşită şi de unii dintre senatori – este legată de toţi giganţii tehnologici cu sediul în Silicon Valley, despoţii globali cum îi numesc eu. Această încadrare mai amplă a subiectului este făcută chiar din discursul de deschidere al senatorului Grassley: „Google, Twitter, Apple şi Amazon colectează şi ei cantităţi semnificative de date; iar portofoliul în continuă expansiune de produse şi servicii oferite de aceste companii creează oportunităţi infinite de colectare a unor volume din ce în ce mai mare de informaţii despre şi de la clienţi”. Senatorul Cantwell se întreabă: „domnul acesta este mai viclean decât un vulpoi bătrân sau se încadrează unui trend major specific epocii informaţionale, acela de a colecta date şi informaţii în scopuri politice?”.
Se fac comparaţii cu Wall Street, cu legislaţia Dodd-Frank, prin care, după criza financiară globală, s-a încercat spargerea în unităţi mai mici a „băncilor prea mari pentru a fi lăsate să falimenteze”. Faptul că la acest nivel oficial s-a „omologat” comparaţia între Silicon Valley şi Wall Street, comparaţie care circulă în multe analize despre Big Five (Facebook, Google, Twitter, Apple, Amazon) şi pe care am promovat-o şi eu mi se pare spectaculos. M-am bucurat totuşi că senatorul Graham nu a pus o întrebare de genul: „are you too big to fail?”
De veghe în lanul cu alegeri
„Sunt puţin dezamăgit de audierea de azi”, declara glumeţul senator Kennedy. Nu trăiesc neapărat un sentiment de dezamăgire, deşi, aşa cum am spus în prima parte a acestei analize, m-a impresionat faptul că discursul lui Mark Zuckerberg este destul de modest, cu multe referiri la abordări active, proactive, şi reactive, cu invocarea mult prea frecventă a începutului eroic „în camera de cămin de la Harvard”, fără nici o contextualizare culturală sau istorică, fără nici o trimitere la episoade similare din istoria mijloacelor de comunicare în masă, la încleştarea pentru supremaţie dintre presa scrisă şi radio, dintre radio şi televiziune. Poate că aveam alte aşteptări şi aveam în cap reacţia lui Leibniz la adresa tiparului, reacţia lui de respingere totală în faţa „acelei oribile cantităţi de cărţi care creşte neîncetat”. Este adevărat că nici Zuckerberg nu a fost audiat de vreun Leibniz contemporan.
Dar un sentiment de dezamăgire, poate chiar de uşoară uluire, l-am trăit atunci când fondatorul Facebook a fost întrebat cum are de gând să onoreze promisiunea că va veghea la integritatea alegerilor din SUA şi din alte ţări. Nu am desluşit foarte bine soluţiile – inteligenţă artificială care să dea jos „în mod proactiv” conţinutul fals sau cel instigator la ură, la violenţă, 20.000 de noi angajaţi care să se ocupe de probleme de securitate şi de revizuirea conţinutului (deci Facebook face content review, nu este neutru din punctul de vedere al conţinutului şi nu este tocmai „o platformă pentru toate ideile”), semnalizarea conţinutului problematic de către utilizatori (tot utilizatorul?). Am reţinut că, în alte state, va lucra cu „societatea civilă”, care „ne poate ajuta să identificăm acele figuri care răspândesc ura; şi putem lucra cu societatea civilă pentru a ne asigura că astfel de figuri nu îşi găsesc un loc pe platforma noastră”. Is this guy trying to outfox the foxes?
În loc de concluzii
Una dintre puţinele declaraţii cu caracter memorabil făcute de Mark Zuckerberg în cadrul acestei audieri memorabile este următoarea: „este o cursă a înarmării”. Într-un război hibrid, în care bătălia se dă pe terenul informaţiilor şi datelor noastre personale; al emoţiilor noastre; al atenţiei noastre.
#don’tdeleteyourfacebookaccount.
Citește și:
Silicon Valley – un „Wall Street” al informaţiilor şi datelor noastre personale?
Ce ar fi răspuns Gutenberg dacă ar fi fost audiat în legătură cu răspândirea tiparului?
