Silicon Valley – un „Wall Street” al informaţiilor şi datelor noastre personale?

Articol de Alina Bârgăoanu

Dezvăluirile în cascadă despre Cambridge Analytica, Palantir Technologies, Facebook sunt, după părerea mea, la început. Avem de-a face, fără îndoială, cu un subiect deosebit de complex, cu o serie de dezvăluiri spectaculoase, cu acuzaţii fără precedent. Ele vin în continuarea unora la fel de spectaculoase cu privire la Internet Research Agency, la inserarea „fabricii de dezinformare” de la St. Petersburg în conversaţia politică americană şi nu numai. Până vom pătrunde cât de cât mecanismele tehnologice prin care oamenii au fost puşi în mişcare – nu de alţi oameni, cum spuneau teoriile clasice ale comunicării, ci de algoritmi, felul în care propaganda a devenit computaţională, iar persuasiunea „data-driven”, vom fi supuşi altor şi altor dezvăluiri. Termenii în care se vorbeşte despre aceste dezvăluiri, despre infrastructura tehnologică a propagandei, persuasiunii sunt „turaţi” la maxim: cataclism, cutremur, epicentru, prăbuşire.

Dezbaterea poate aluneca uşor pe o pantă facilă: acum toată lumea este specialistă în Facebook, din simplul motiv că a postat la un moment dat o poză cu pisici sau a dat share la vreo indignare autohtonă, a reacţionat visceral la vreun hashtag; se înfiinţează mulţi experţi, mulţi sceptici în legătură cu Facebook-ul, aceiaşi care până mai ieri îţi spuneau că, dacă nu „eşti pe Facebook, nu exişti” (îndreptăţit), dar cu aere de superioritate (neîndreptăţit). Un tip de ironie, chiar ipocrizie, poate fi identificat în reacţia de a îţi vărsa indignarea în legătură cu Facebook tot pe Facebook; în impulsul de a crea campanii de mobilizare împotriva Facebook, tot pe Facebook. Există şi reacţia cealaltă, reacţia de superioritate superficială a celor care nu au îmbrăţişat tehnologia Facebook (vedeţi, am avut dreptate!), numai că, de multe ori, motivele pentru care au făcut-o nu au avut la bază o opţiune, o alegere conştientă, ci motive mult mai telurice (necunoaştere, frică, teama de tehnologie, de nou etc).

În sfârşit, ce aş vrea să relev în această parte introductivă este faptul că dezvăluirile „cataclismice” cu care suntem „asaltaţi” nu sunt în nici un fel inocente. Este vorba despre conflicte majore, nu între persoane, grupuri de persoane, ci între paradigme, perspective asupra lumii, chiar între modele. Între establishment şi nou veniţi, chit că vorbim despre o singură ţară, cea mai puternică ţară a lumii, de altfel, sau despre sistemul global. Aş sublinia ideea că sub termenul de „fake news”, chiar sub cel mai amplu de dezinformare digitală, chiar şi sub cel mai amplu de „techlash” ar fi dezirabil să nu începem să punem informaţiile, opiniile, deciziile cu care nu suntem de acord. Am citit recent o declaraţie, după părerea mea cu valoare analitică mare, făcută de unul dintre directorii executivi ai Cambridge Analytica: „dacă am fi lucrat pentru Hillary Clinton, deranjul nu ar fi fost atât de mare”.

Subiectul este în derulare, aşa încât probabilitatea de a greşi, de a te arunca înainte cu interpretări care nu vor rezista probei timpului este mare. Cu toate acestea, îmi voi asuma acest risc şi voi puncta câteva consideraţii cred/sper echilibrate cu privire la scandalul global, în epicentrul căruia se află compania Cambridge Analytica şi Facebook.

În primul rând, aş releva faptul că pornirea împotriva Facebook ar putea fi echilibrată de o perspectivă puţin mai sobră care ar releva faptul – greu de constestat – că beneficiile produse de platformele sociale sunt, sau au fost, pe măsura beneficiilor. Lumea digitală este o realitate, economia digitală la fel, ne-am digitalizat deja vieţile, am devenit jumătate roboţi, jumătate cuplaţi cu inteligenţa artificială, cu smartphones, cu wearable technologies. Ar fi o dovadă de superficialitate ca aceleaşi reţele sociale şi companii tehnologice să devină un ţap ispăşitor pentru neputinţele noastre. Până mai ieri considerate mai puternice decât „Ginghis Han”, în sensul că au reuşit ceea ce acesta nu a reuşit – să domine lumea, reţelele sociale cunosc, astăzi, indignarea şi furia publicului. Încă o dată, nu poate scăpa ironia situaţiei în care Facebook-ul – reţeaua care a oferit adăpost pentru „indignarea noastră cea de toate zilele” – este supus unui val global de indignare, unei „cruciade digitale” de primă mână. Dar continui să cred că pendularea între extreme, aproape de la o zi la alta, conţine, şi ea, „a shade of fake”. În plus, parcă aşteptăm acum, în România, cel puţin, să vină cineva să ne absolve de responsabilitatea unor decizii posibil eronate pe care le-am luat în ultimii ani, cele mai multe sub imperiul emoţiilor. Este vorba despre atotputernicia social media sau despre atotputernicia „emoţiilor”? Social media sau emoţiile sunt a „cincea” putere în stat, singura putere fără contraputere?

În al doilea rând, acum se vorbeşte despre Cambridge Analytica şi despre Facebook. Dar, dacă este să fim profunzi în analiză, este vorba despre reţelele sociale şi despre marile companii tehnologice, Big Five, cum li s-a spus: Facebook, Microsoft, Apple, Google, Amazon. M-am exprimat în repetate rânduri pe marginea faptului că reţelele sociale (simbolizate acum de Facebook) creează un tip de „paradis digital” pentru dezinformare, zvonuri, minciuni, indignări, conspiraţii, superficialităţi; pentru discursul anti-sistem, anti-establishment. Infrastructura tehnologică de amplificare de care dispun constituie o provocare pentru liberul arbitru şi constatăm acum că am externalizat deciziile şi opţiunile noastre – politice, profesionale, personale – algoritmilor şi big data. Propagandă computaţională, publicitate algoritmică, segmentare de precizie, „psychographics profiling”, micro-targeting, one-to-one mass communication – sunt tehnici şi practici folosite de TOŢI jucătorii activi în mediul digital, pe baza tehnologiilor şi platformelor oferite de către TOŢI cei care fac parte din Big Five. Dacă e să reflectăm cu adevărat la rolul reţelelor sociale în modificarea paradigmatică a ecosistemului informaţional, cred că se poate invoca textul celebru al telegramei pe care un student, din lipsă de bani, le-a trimis-o părinţilor: “start worrying, details to follow”. Nu e vorba (doar) despre Facebook, ci despre Big Five, despre Big Five +, mai precis, despre ceea ce Žiga Turk numeşte „private control of public spaces”.

În al treilea rând, aş releva alte două situaţii paradoxale, oarecum legate. Candidatul Donald Trump a ajuns la putere tocmai împotriva establishment-ului din care aceste Big Five fac parte, pe care îl simbolizează, a cărui ideologie o răspândesc şi o amplifică. Şi utilizând (aş evita termenul mult prea politizat de „manipulare”), utilizând cu măiestrie instrumentele, infrastructura tehnologică puse la dispoziţie de Big Five. Paradoxul este amplificat şi de faptul că America – țara care a creat studiul comunicării – este luată cu asalt tocmai pe acest teren, pe care-l-a consacrat și l-a oferit lumii întregi. Vorbim acum despre comunicare, dar discuția poate fi extinsă la acerba competiţie tehnologică de la nivel global, chiar la procese mult mai ample, cum ar fi acela de globalizare. Este fascinant faptul ca America – tocmai țara care a câștigat cel mai mult de pe urma globalizării – se revoltă, se ridică împotriva ordinii internaționale pe care ea însăși a creat-o și care a consacrat-o drept mare putere, drept singura super-putere. De-tehnologizarea, de-comunicarea, de-globalizarea – simple coincidenţe?

Social Networks Wallpaper Like Facebook I Like It

În sfârşit, de când am început să urmăresc în mod sistematic seria dezvăluirilor cu privire la „controlul privat al spaţiilor publice”, la inserarea diverşilor actori – statali sau non-statali în conversaţiile noastre publice – politice, electorale, profesionale şi chiar personale, îmi tot vine în minte o comparaţie. Este Silicon Valley un fel de Wall Street, un Wall Street care tranzacţionează nu finanţele noastre, finanţele lumii întregi, ci atenţia noastră, emoţiile noastre, datele noastre personale, profilurile noastre online şi, în general, informaţiile, interpretările dominante, perspectivele asupra lumii chiar „adevărul”? Dacă priveşti mai îndeaproape lucrurile, poţi ajunge chiar la ideea că este o comparaţie „naturală”: marii investitori de pe Wall Street erau „magicienii universului”, „stăpânii universului”. Big Five? Masterminds, noii alchimişti, mai puternici decât Ginghis Han, inovatorii globului, cele mai puternice instrumente de proiectare, la nivelul globului, a „soft power” din partea superputerii lumii. Citeam, în timpul mandatelor Preşedintelui Bush despre „privatizarea războiului”, despre subcontractarea conflictului către atotputernice corporaţii americane. Citim acum despre „privatizarea informaţiei, a datelor şi profilelor online, a informaţiei care poate circula sau nu public, chiar a adevărului” tot către câteva megacorporaţii cu sediul în Silicon Valley. „Privatizare” care nu este de dată recentă, deci nu îi poate fi imputată actualului titular de la Casa Albă. Fără îndoială, orice comparaţie are limitele sale, poate fi chiar înşelătoare. Dar, dacă acceptăm, chiar cu rezerve, măcar o parte din această comparaţie, atunci chiar suntem în situaţia „start worrying, details to follow”. Şi, dacă îmbrăţişăm această comparaţie, atunci ar fi culmea ironiei ca soluţiile – câte vor fi – să fie propuse tot de către „Wall Street”, de către „Lehman Brothers”. Nu că acest lucru nu s-ar fi întâmplat, între anumite limite, în cazul crizei financiare în epicentrul căruia s-au aflat Wall Street şi Lehman Brothers.

Închei cu o întrebare. Există tot mai multe interpretări potrivit cărora, dincolo de condiţiile tehnologice, candidatul Donald Trump a fost propulsat la putere de efectele crizei financiare. Care este preşedintele care va fi adus la putere de criza informaţională aflată acum în derulare? Am în vedere nu o persoană, ci un profil, un val de nemulţumire (techlash) pentru care un astfel de candidat să reprezinte, ca şi în cazul candidatului Trump, o formă de exprimare.

About the Author

Alina Bârgăoanu

Alina Bârgăoanu, profesor universitar Jean Monnet la SNSPA, decan al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice; Președinte al Consiliului de Administrație al Institutului European din România; cele mai recente lucrări: „Why Europe? Narratives and Counter-Narratives of European Integration” (2017, Peter Lang), „United by or Against Euroscepticism. An Assessment of Public Attitudes Towards the EU in the Context of the Crisis (2015, Cambridge Scholars); bursier Fulbright (2001- 2002).