
Articol de Alina Bârgăoanu
Audierea lui Mark Zuckerberg, fondatorul şi directorul executiv al Facebook, de către 44 senatori americani este un eveniment unic. Reacţiile au început să apară, în mass media tradiţionale sau în mediul digital, pe Facebook sau pe Twitter; unele mai superficiale – la extreme („Facebook-ul e bun” vs. „Facebook-ul e rău”), alte unele mai nuanţate. Audierea s-a concentrat, în mod evident, pe controversa momentului – Facebook/Cambridge Analytica, dar dezbaterile au atins puncte sensibile legate de invadarea spaţiului spaţiului public şi privat de către tehnologie; mai precis, de către megacompaniile tehnologice, „superputerile private”, cum le numeşte Timothy Garton Ash. De altfel, Senatorul Grassley le-a şi menţionat în mod explicit: Facebook, Google, Twitter, Apple şi Amazon.
În primul rând, permiteţi-mi câteva consideraţii legate de atmosfera generală. 44 de senatori – aproape jumătate din Senatul american – vs. CEO-ul uneia dintre cele mai puternice companii americane. Multă retorică, de ambele părţi; mulţi dintre senatori intimidaţi sau, să spunem, copleşiţi de faptul că îl au în faţă chiar pe Mark Zuckerberg, sperând, în secret, la un selfie cu fondatorul Facebook; selfie pe care să îl posteze – unde altundeva decât pe Facebook. „Mark Zuckerberg” a devenit la un moment dat „Mark” (lipsea apelativul „son”, pe care îl auzim de atâtea ori în filmele americane). „Talentul” lui Zuckerberg a fost explicit menţionat, dar hotărârea lui de a-i ajuta(!) pe senatorii americani să rezolve „această problemă” – problema Facebook – a fost pusă sub semnul întrebării. Cu câteva excepţii (Sen. Tillis), stăpânirea aspectelor tehnice ale subiectului aflat în discuţie – utilizarea big data pentru segmentarea şi targetarea de precizie a utilizatorilor Facebook – a lipsit.
În al doilea rând, discursul fondatorului Facebook a fost unul prudent, presărat cu multe promisiuni şi angajamente, bogat în argumente tehnice, dar sărac în cele de natură conceptuală; şi – lucrul care m-a impresionat cel mai profund, un discurs fără nici o referinţă culturală sau istorică, fără nici cea mai timidă introspecţie privind implicaţiile mai ample ale propriei invenţii. Au apărut deja analize care relevă faptul că audierea şi evenimentele care au precedat-o au scos la suprafaţă o realitate dură: o clasă politică şi o reţea de mass-media tradiţionale care nu au nici cea mai vagă idee despre ce se întâmplă în noul ecosistem informaţional perturbat atât de mult de tehnologie în general, de Facebook, în particular; un verdict dur, dar care se aplică în totalitate, pe baza declaraţiilor din timpul acestei audieri, dar nu numai – şi fondatorului Facebook. Nu am putut să nu mă întreb ce ar fi răspuns Gutenberg dacă ar fi fost invitat – de vreun organism religios – să dea socoteală cu privire la invenţia sa, la ramificaţiile în plan cultural şi social şi religios, la posibilul impact asupra dogmei religioase, a organizării sociale.
Am selectat câteva dintre declaraţiile care mi s-au părut fie foarte relevante pentru dezbaterea privind rolul Facebook în reconfigurarea spaţiului public şi privat, fie foarte alarmante cât priveşte capacitatea de înţelegere a schimbărilor tectonice deja declanşate.
„Nimic nu este gratis în viaţă. Totul implică o tranzacţie”
Cum era de aşteptat, cele mai multe întrebări s-au concentrat pe felul în care companii precum Cambridge Analytica şi Facebook colectează, tranzacţionează şi exploatează datele persoanale ale utilizatorilor. S-au rostit cuvinte grele – „furt de date”, „invadarea intimităţii” (Senatorul Nelson), „breşă” (Senatorii Thune şi Tester). Cine este proprietarul acestor date? Utilizatorul, utilizatorul, utilizatorul, răspunde Zuckerberg; el are controlul „total” asupra acestora, el decide cu ce prieteni împarte informaţiile şi fotografiile, la ce grupuri aderă, cui dă like-uri, când îşi suspendă sau chiar închide definitiv contul etc; el decide, tot potrivit lui Zuckerberg, dacă este de acord ca spoturile publicitare să fie individualizate (adică dacă să fie micro-targetat sau nu).
Şi atunci, de ce ne mai aflăm noi aici?
Este adevărat că utilizatorul aderă la „termenii de utilizare” înainte de a primi accesul pe platforma Facebook; dar avem de-a face cu „consimţământ tehnic” (Sen. Thune), iar posibilităţile de utilizare a acestor date – de către Facebook, de către dezvoltatorii de aplicaţii şi de către companii de tipul Cambridge Analytica – sunt practic nelimitate. Argumentul convingător în favoarea ideii că Facebook este deţinătorul datelor: el câştigă de pe urma lor; aceasta este moneda de schimb a Facebook, piatra de temelie a modelului său de business: „datele se află în centrul modelului dumneavoastră de business” (Senatorul Lee). În schimbul accesului gratuit la o gamă variată de servicii, utilizatorul îşi pune la dispoziţie datele personale şi atenţia şi aceste două mărfuri sunt tranzacţionate, „monetizate” de către Facebook. De unde şi exclamaţia Senatorului Hatch: „nimic nu e gratis în viaţă; totul implică o tranzacţie”. De aceea, nici nu se poate vorbi despre neglijenţă, comportament cu care am avea de-a face în cazul breşelor de securitate, ci vorbim despre „exploatarea fix a instrumentelor pe care le-aţi creat pentru a manipula informaţiile utilizatorilor” (Senatorul Thune).
Ce este Facebook, domnule Zuckerberg?
Pare o întrebare naivă, dar o mare parte din dezbaterile curente în jurul Facebook, în jurul platformelor digitale în general, este generată de faptul că ele reprezintă un „obiect neidentificat”; în sensul că prezintă trăsăturile unei companii media, sau ale unei infrastructuri de utilitate publică (reţea telecom, de exemplu), dar nu sunt nici una, nici alta. Sunt, cum le place tuturor platformelor să se prezinte şi cum a declarat şi Zuckerberg în timpul audierilor, „companii tech”. La întrebarea simplă a Senatorului Sullivan, „ce sunteţi, o companie tehnologică sau cel mai mare publisher din lumea întreagă”, răspunsul lui Zuckerberg a fost: „consider că suntem o companie tehnologică deoarece principalul lucru pe care îl facem este să construim tehnologii şi produse”. Pentru varietate, o altă definiţie oferită Zuckerberg de mai multe ori în timpul audierilor: „suntem o platformă care găzduieşte toate ideile”.
Răspunsul la întrebarea „Ce este Facebook?” nu este una pe care să o dezbatem la un seminar de altfel foarte captivant, ci are ramificaţii în ceea ce priveşte reglementările sub incidenţa cărora îi pot fi încadrate acţiunile şi responsabilităţile. Dacă s-ar defini ca publisher/editor, Facebook ar avea responsabilitatea, ca orice publisher/editor, pentru conţinutul pe care îl găzduieşte; dacă ar renunţa la statutul de „forum public neutru” şi s-ar implica în filtrarea conţinutului găzduit, nu ar mai fi protejat de prevederile „Communication Decency Act” (într-o scurtă paranteză, Communication Decency Act este o reglementare care oferă un tip de „imunitate” furnizorilor de servicii de Internet; aceştia nu pot fi făcuţi răspunzători pentru conţinutul pe care îl găzduiesc, în condiţiile în care nu ei au generat conţinutul, ci doar l-au preluat/găzduit). De aceea, Zuckerberg, bine instruit fiind, ocoleşte de fiecare dată subiectul „responsabilităţii privind conţinutul”, fie că este vorba despre fake news sau despre propaganda rusă şi apelează la argumentul (nu foarte solid) că, în momentul în care a pus pe picioare reţeaua Facebook în camera sa de cămin de la Harvard, nu exista Inteligenţa Artificială care să identifice „în mod proactiv” fie conţinutul fals, fie propaganda externă. Argumentul nu este solid pentru că, în mod evident, faptul că nu exista Inteligenţa Artificială în 2004, nu înseamnă că filtrarea conţinutului nu era şi nu este posibilă. Dar, în momentul în care filtrarea nu ar mai fi făcută de Inteligenţa Artificială (la care Facebook a apelat pentru a identifica propaganda ISIS şi Al-Qaida), ci ar fi făcută de oameni, Facebook nu ar mai putea pretinde că este un „forum neutru”, „o platformă pentru toate ideile”, pentru că ar face muncă de editare şi selecţie.
O altă ramificaţie a acestei probleme existenţiale este adusă în discuţie de Senatorul Cruz. Care sesizează un tip de discrepanţă între pretenţiile de neutralitate ale Facebook şi filtrarea conţinutului conservator, înlăturarea lui de pe platformă. Aspect reclamat şi de către Preşedintele Trump în timpul campaniei electorale. Prin exemplele date, senatorul Cruz îl pune într-o reală dificultate pe Fondatorul Facebook, dar acest lucru rămâne doar „for the record”. În plus, există un alt tip de discrepanţă, chiar ironie, între pretenţia de neutralitate privind conţinutul şi pretenţia de a veghea la „integritatea alegerilor” – în SUA şi în alte părţi.
Să ţinem o cronologie corectă a evenimentelor!
După cum ştim, audierea lui Zuckerberg are legătură directă cu dezvăluirile în cascadă privind acţiunile Cambridge Analytica. Există, desigur, şi ancheta procurorului Mueller şi dezvăluirile privind inserarea fabricii de dezinformare Internet Research Agency în ecosistemul informaţional american. Speculez, dar, fără scandalul Cambridge Analytica, fără pericolul pe care Facebook l-a simţit în ceea ce priveşte asocierea reputaţiei sale cu o companie controversată, este posibil ca Mark Zuckerberg să fi continuat să îşi trimită avocaţii pentru a vorbi în numele său.
Cu toate acestea, audierea a pus pe tapet un subiect discutat mai degrabă „pe la colţuri”: prima utilizare pe scară largă a metodei „psihografice” cu care se laudă Cambridge Analytica s-a făcut în contextul campaniei prezidenţiale din 2012, de către echipa de campanie a lui Obama. Iată ce declară Senatorul Grassley: „Datele au fost folosite de decenii în publicitate şi în campania electorală. Campaniile derulate de Preşedinţii Bush, Obama sau Trump – toate au folosit volume din ce în ce mai mari de date pentru a micro-targeta alegătorii şi a personaliza mesajele pe platformele sociale, în special pe Facebook. Echipa de campanie a lui Obama a dezvoltat o aplicaţie care utilizează aceeaşi facilitate a Facebook pe care a utilizat-o şi Cambridge Analytica pentru a strânge informaţii nu doar despre utilizatorii aplicaţiei, ci şi despre alte milioane de prieteni ai acestora”. În timp ce Senatorul Tillis (unul dintre puţinii cu cunoştinţe tehnice privind data analytics) invocă trei articole publicate, încă din 2012, de MIT Technology Review tocmai pe această temă: exploatarea datelor utilizatorilor Facebook pentru micro-targetare şi persuasiune de precizie: „aţi fost întrebat dacă nu aţi luat foc atunci când aţi aflat ce a făcut Cambridge Analytica şi, pe bună dreptate, aţi răspuns afirmativ; cred că ar fi trebuit să fiţi la fel de indignat atunci când un fost director de campanie al lui Obama s-a lăudat pe Twitter: <<Facebook a fost surprins să afle că le-am extras datele, dar nu ne-au oprit în nici un fel când şi-au dat seama ce facem>>”. Senatorul cu cunoştinţe privind big data îl îndeamnă pe Zuckerberg ca, atunci când va declanşa propria cercetare privind Cambridge Analytica, să ţină o cronologie corectă a evenimentelor.
Despre alte întrebări neliniştitoare şi răspunsuri pe măsură, „Sunteţi prea puternic, domnule Zuckerberg?”, „Ajută-ne să te reglementăm, Mark!”, „Facebook sau Silicon Valley?” şi „Cum veghează Facebook la integritatea alegerilor în alte ţări?”, în materialul următor.
Sursa foto: youtube.com