Articol de Alina Bârgăoanu
Protestele din Franța, cunoscute sub denumirea de mișcarea „vestelor galbene”, au atras atenția de o parte și de alta a Atlanticului. Firesc. Este vorba despre Franța – una dintre țările fondatoare ale UE și jumătatea motorului care trage înainte atât zona euro, cât și Uniunea în ansamblu. Este vorba despre președintele Macron, văzut până de curând drept “salvatorul Europei”, chiar al ordinii liberale. S-a scris pe acest subiect din multe perspective; a fost relevat istoricul mișcărilor revoluționare din Franța; s-a vorbit despre riscurile pentru stabilitatea Uniunii, despre faptul că state mari din UE, Marea Britanie, Germania, Italia, sunt confruntate, și ele, cu probleme dintre cele mai accentuate.
S-a scris și în România pe acest subiect. Au fost invocate fie similitudinile cu mișcările de protest de la noi, mai cu seamă cele din luna august 2018, fie diferențele uriașe; în context românesc, nu puteau lipsi ironiile prilejuite de încercările Președintelui Macron de a atenua furia populară prin creșterea salariului minim. Informațiile – din surse relativ obscure – cu privire la conturile false în spatele cărora s-ar afla troli ruși au fost imediat luate în brațe drept unică explicație a ceea ce se întâmplă; paradoxal este faptul că această interpretare unilaterală a fost imediat preluată de unii dintre cei mai vocali actori ai online-ului românesc: vedeți, de aceea sunt proteste, pentru că „Facebook-ul din Franța”(!) face și drege; ironia că avem de-a face cu influencer-i care țipă pe Facebook că în Franța (și numai în Franța!), Facebook-ul este vulnerabil la operațiunile de influență ale trolilor ruși este, pentru mine, una la fel de mare precum cea creată de similitudinea dintre suta de euro și suta de lei oferite în contexte fără îndoială diferite.
Așadar, dezbaterea este aprinsă, evenimentele sunt încă în desfășurare, chiar dacă intensitatea lor a scăzut (și) ca urmare a atacului armat de la Târgul de Crăciun din Strasbourg. În acest context, voi face câteva considerații cu privire la semnificația și impactul protestelor din punctul de vedere al comunicării și al opiniei publice.
Unul dintre primele lucruri care ies în evidență atunci când citim diversele interpretări ale mișcării „vestele galbene” este elementul „surpriză”: „dintr-odată”, „răbufnire”, „virulență”. Discuțiile cu câțiva colegi francezi de la Centrul unde sunt afiliată acum în SUA dezvăluie o cu totul altă interpretare: nu e nici un element de surpriză, tensiunea din societatea franceză s-a tot acumulat în ultimii doi ani, numai că această „poveste” nu și-a găsit locul în mass media de tip mainstream, cu siguranță nu în cea internațională. Dacă această interpretare este validă, ea îmi alimentează o adevărată obsesie, aceea cu privire la riscul de „a ține sub preș” diverse subiecte în speranța că, dacă nu le dezbatem, ele vor dispărea; spațiul public românesc este unul relativ tânăr, noi avem o adevărată propensiune de a pretinde, în public, că totul este în regulă, pentru ca, în spațiile semi-private, să devenim extraordinar de spumoși, de polemici și de „liberi”. Acest lucru pare că s-a întâmplat și în Franța, chiar dacă spațiul public este unul mult mai matur; tensiunea socială nu a fost abordată în mod deschis în spațiul public/spațiul mediatic, ceea ce a condus la acumulări în subteran și la izbucniri pe măsură.
Avem tendința de a uita că Președintele Macron a fost ales în condiții extraordinare, de polarizare maximă a societății franceze și că nu a fost vorba neapărat despre o alegere a lui Emmanuel Macron, cât o respingere a lui Marine Le Pen. „Blestemul” votului negativ – un subiect, iarăși, foarte familiar în context politic românesc. Revenind la alegerile din Franța, victoria lui Macron a fost interpretată drept o validare a celor aflați de „partea bună a istoriei”. Dar, așa cum ne-a avertizat I. Wallerstein, „istoria nu se află de partea nimănui”. Senzația euforică de a crede că te afli „de partea bună a istoriei” a făcut probabil ca eforturile de atenuare a polarizării din societatea franceză, de a-i înțelege cauzele profunde, de a descifra resorturile celor care au votat cu Marine Le Pen – cu mai puțină demonizare – să fie relative absente.
Revendicările „vestelor galbene” sunt eterogene, dar cea care mi-a atras atenția, în virtutea interesului pentru problematica europeană, este cea referitoare la Frexit. Nu am căderea de a mă pronunța dacă este vorba despre o revendicare „serioasă” sau dacă ea a fost făcută „la nervi”. Poate că, după ce nervii vor trece, revendicarea va dispărea. Îmi doresc să dispară. Dar tot alarmată rămân cu privire la faptul că, în conversațiile publice, a mai fost dărâmat un tabu. Își imagina cineva acum câțiva ani o discuție despre Brexit sau, și mai și, despre Frexit? Literatura de specialitate vorbește despre treptele pe care le parcurge o idee, de la statutul de „tabu” la cel de „politică publică”: idee de conceput, idee radicală, idee acceptabilă, idee de bun simț, idee populară, politică publică. Faptul că, până în acest moment, „Brexit-ul” a rămas un eveniment singular, cel puțin în ceea ce privește ultima treaptă, nu constituie neapărat o sursă de liniștire, după cum o arată și revendicarea privind Frexit-ul. Lejeritatea cu care se rostogolesc în spațiul public exit-uri dintre cele mai diverse (Brexit, Frexit, Grexit, Polexit, Roexit) și, în oglindă, lejeritatea cu care acestea sunt, la rându-le, demonizate, viteza cu care sunt mobilizate scenariile apocaliptice, pot avea exact efectul advers, acela de a spori vizibilitatea, chiar acceptabilitatea, unor teme fără îndoială controversate.
În sfârșit, câteva lucruri despre mesajul televizat al Președintelui Macron și măsurile propuse. La Consiliului European din decembrie 2012, Herman von Rompuy propunea un buget al zonei euro. Cancelarul german Angela Merkel a întrebat: „de unde vin banii?”. Președintele francez François i-a sugerat Angelei Merkel să se gândească la el ca la un fond de solidaritate. Întrebarea a rămas aceeași: „de unde vin banii?”. Și în cazul măsurilor propuse de Macron, întrebarea este: „de unde vin banii?”. Un articol recent publicat de Politico remarcă, în mod corect, că măsurile lui Macron sunt o adevărată „gură de oxigen” pentru guvernul de la Roma, aflat în dispută cu Bruxelles-ul pe tema deficitului. Este probabil că finanțele publice franceze se vor dezechilibra, ceea va pune într-o cu totul altă perspectivă disputa cu Italia, care nu este Grecia, iar Franța nu este Italia. Vom reveni la schemele binare de la apogeul crizei euro, „cheltuitori” vs. „cumpătați”, „harnici” vs. „leneși”? Sunt scheme cu tentă moralizatoare, cu mare potențial de polarizare și, după cum o arată cercetările pe marginea retoricii populiste, sunt o invitație la populism; creează așteptarea cu privire la apariția unui lider ale cărui puteri „miraculoase” (doar are morala de partea lui) va „face curățenie” în societate, în politică mai ales.
Dincolo de aceste riscante scheme binare, câte concesii va putea face Bruxelles-ul Franței „din motive că e Franța”, vorba Președintelui Juncker? Mergând și mai departe, concesii, concesii, dar de unde vor veni, totuși banii? Se poate anticipa că bătălia pentru alocarea resurselor financiare se va încinge nu numai în interiorul zonei euro, ci la nivelul întregii Uniuni. Este posibil să asistăm la reactivarea altei scheme binare, tot cu aer moralizator, „europeni get-beget” vs. „mai puțin europeni”/ „nu încă europeni”, direcționată către unele state din Estul Uniunii Europene. Negocierile – având la baza presiunea de a oferi un răspuns la întrebarea „de unde vin banii?” – vor fi dure, iar, în cazul în care vor fi purtate în această cheie, „Vestul European” vs. „Estul nu-încă-european, recalcitrant și nerecunoscător”, posibil să adâncească prăpastia Est-Vest din interiorul UE.
Într-o conferință recentă ținută la Centrul de Studii Europene de la Harvard, Ashoka Modi, profesorul de la Princeton și autorul cărții „EuroTragedy: a drama in nine acts”, a subliniat că întrebările fundamentale pe care ar trebui să ni le punem în legătură cu turbulențele din zona euro și din UE în ansamblu sunt: „de ce bugetul Uniunii este atât de mic?” și „de ce nu a crescut în ultimii 15 ani?”. În loc de a ne pune aceste întrebări, posibil să asistăm la dispute Nord vs. Sud, Est vs. Vest. Tonul moralizator va domina discuțiile, ceea ce numai bine va pune paie pe focul populist. Este posibil ca efectul „vestelor galbene” asupra vieții politice europene, mai precis, răspunsul la mișcarea de protest „vestele galbene” să fie tocmai acesta: ațâțarea focului populist, inflamarea retoricii moralizatoare, când avem de-a a face, în fapt, cu o acerbă bătălie pentru resurse: cine le generează și cine le consumă.
Citește și:
Să fie Franța adevărata Grecie?
Este Italia o nouă Grecie? Dar Germania o „aceeași” Germanie?
Sursa foto: wikimedia.org
