Articol de Prof. Univ. Dr. Grigore Georgiu
„Ce réveil des peuples est historique. Il marque la fin d’un cycle. Le vent de l’histoire a tourné!” Trei propoziţii, trei bombe detonate provocator în curtea răvăşită a Uniunii Europene! Sau, dacă preferăm, cu un plus de imaginaţie suprarealistă, trei focuri de armă trase cu sete în reclamele omniprezente (încă!) despre binefacerile globalizării şi despre „minunata lume nouă”. Sunt trei enunţuri emblematice, rostite de Marine Le Pen într-un discurs ţinut cu prilejul lansării candidaturii la alegerile prezidențiale din Franța. Am reţinut afirmaţiile de mai sus pentru că ele ne pot da o idee despre schimbările trepidante ale lumii de azi şi, în primul rând, despre tema acestor zile, anume noua „geometrie” a UE şi provocările la care va trebui să răspundă în viitor. Ele sintetizează, totodată, în formule sugestive, deşi vagi, câteva mesaje ce revin obsesiv în discursul atât de sonor al liderilor ce reprezintă extrema dreaptă naţionalistă, cea care se alimentează din bazinul tot mai extins al euroscepticismului. Fiind vorba de un curent politic în ascensiune, crescut pe fundalul unor dificultăţi şi crize multiple ale UE, cu pusee nervoase în momente electorale, fapt care dă fiori în multe ţări europene, cred că ar fi bine să-l privim cu atenţie, să-i cunoaştem obiective, resorturile economice şi sociale, contextele care-l favorizează, stările de spirit şi tendinţele din opinia publică pe care se sprijină.
Un efort de acest gen ar fi necesar pentru ca dezacordul nostru faţă de acest curent să nu rămână suspendat în plan strict ideologic, ci să fie motivat şi printr-o analiză care să aibă în vedere interacţiunile dintre câmpul politic şi cel social, la nivel european şi global. În virtutea unui tacit angajament pro-european, partizanatul nostru e vizibil, motivat şi asumat, astfel că ne distanţăm categoric de poziţia celor care militează pentru multiplicarea Brexit-ului (id est: destrămarea UE), dar acest lucru nu ne impiedică să privim cu un ochi critic şi „soluţiile” celor care propun, ca răspuns la acest scenariu apocaliptic, o „Europă cu mai multe viteze”, în fapt, o Europă divizată în cercuri concentrice, legitimând astfel raportul centru – periferie ca fundament al noului design al UE. Cu multă iscusinţă, Declaraţia de la Roma a estompat această idee (la protestul unor ţări din zona central şi est-europeană), insistând dinadins pe tema unităţii, dar imaginea Europei divizate se regăseşte intactă în formularea că statele vor „acţiona împreună în ritmuri şi cu intensităţi diferite”, important fiind ca ele să meargă „în aceeaşi direcţie”. Dar nu despre „viteze” şi „ritmuri” este vorba, în primul rând, ci despre diferenţele de statut dintre ţările membre. Adevărul este că zona euro şi spaţiul Schengen trasează frontiere cu semnificaţii majore în interiorul UE. Apoi, textul declaraţiei spune clar că statele din nucleul UE vor fi cele care pot să realizeze o „cooperare consolidată”. E o mică inovaţie terminologică aici, pentru a evita vechea sintagmă „mai multă Europă”, care sugera faptul că cei din periferia estică au, în substanţa lor compozită, un fond remanent din defuncta lor experienţa comunistă, deci un coeficient mai redus de europenitate.
În declaraţie sunt multe lucruri subînţelese, care pot fi citite printre rânduri, iar altele ocultate, cum e şi diferenţa de percepţie în problema securităţii, pe axa Est-Vest. E o urmă grea a războiului rece, dar şi consecinţa unei divizări cu rădăcini istorice, de cel puţin o mie de ani, între cei doi „plămâni ai Europei”, ca să ne amitim de expresia Papei Ioan Paul al II-lea. Există, evident, „viteze”, resurse şi diferenţe de putere între ţările membre. Atunci, ce se obţine prin recunoaşterea acestor diferenţe? O stare de fapt ar fi considerată şi una de drept. Ar însemna acceptarea resemnată a unui raport de subordonare, adică autonomia de decizie a centrului faţă de periferie. Următorul pas ar fi ca inegalitatea de putere să fie consemnată şi în documentele oficiale ale UE.
Aşadar, liderii întruniţi la Roma au ocolit problemele nevralgice ale UE, au convenit asupra unei declaraţii festive, de protocol, de compromis, menită să dea glas unor deziderate şi să împace toate opiniile. Era important ca toţi liderii celor 27 de state membre să fie prezenţi în fotografia de la sfârşitul summit-ului, ca să poată fi utilizată în cărţile de istorie.
Citește și:
– Partea a II-a – va apărea luni dimineața – 3 aprilie
– „România cu două viteze. Pe când un summit dedicat acestei probleme?”
