Europa văzută de-acasă

Articol de Grigore Georgiu

Europa ne arată chipuri multiple, în funcţie de locul şi unghiul din care o privim. Oricâtă deschidere avem faţă alte stiluri şi moduri de gândire, suntem, mai întâi, fii ai locului şi ai timpului în care trăim. Fiecare loc are o energie specifică, inconfundabilă, iar imaginea noastră despre Europa depinde de geografia în care suntem ancoraţi, de fereastra prin care privim lumea. În toate limbile pământului, cuvântul acasă are ceva special, ceva sacru, pentru că evocă vatra familiei. El indică centrul simbolic al lumii, unde încep şi unde sfârşesc toate drumurile vieţii: plecăm de-acasă, venim acasă, suntem acasă sau nu suntem acasă. E un reper stabil şi un criteriu de orientare pentru orice călător în lumea largă.

Şi în relaţia dintre noi şi lumea europeană operăm, în reprezentări mai puţin conştiente, cu un astfel de reper. De exemplu, la începutul anilor ’90, când dezbaterile febrile de la noi aveau ca temă obsedantă „intrarea în Europa”, Adrian Marino a propus o viziune inedită asupra acestei teme. Intelectual de calibru european, Marino considera că expresia „intrarea în Europa” este nepotrivită, pentru că ne plasează, din capul locului, în exteriorul acestui perimetru de civilizaţie, din care facem parte în mod structural. Drept urmare, el susţinea, cu îndreptăţire, că programul nostru ar trebui să fie acela de „a aduce Europa acasă”, adică de a prelua valorile, modurile de gândire şi instituţiile europene şi de a le introduce, prin reforme inteligente, în realitatea românească.

Oare am reuşit să facem acest lucru? Parţial da, cu toate că am retrăit experienţa formelor fără fond. Fenomenul era însă inevitabil, ca în alte vremuri. E important să înţelegem că europenizarea are un front de lucru în spaţiul politic şi social, dar şi un front de avansare în spaţiul interior al mentalităţilor. Am introdus instituţii şi forme fără suport în structurile noastre de fond, dar cu speranţa că aceste forme avansate îşi vor produce, cu timpul, fondul adecvat. Acesta e mecanismul dezvoltării noastre în ultimele două sute de ani. El funcţionează şi azi, cu nuanţe, ajustări şi actualizări.

The_Abduction_of_Europa,_Jean-François_de_Troy

Ideea „de a aduce Europa acasă” e inspirată şi fecundă. Ea înseamnă a ne restructura şi a ne îmbogăţi identitatea, prin deschidere şi confruntare cu alte culturi şi moduri de a fi european. Fiecare popor european şi-a construit în decursul timpului o imagine particulară asupra continentului cuprins între Urali şi Atlantic. Din orice loc al globului pământesc se poate ridica verticala unei existenţe autentice. Astfel că „fiecare naţie de pe lume – spunea G. Călinescu – e îndreptăţită să spere că va fi sortită să exprime de la locul ei terestru adevăruri universale“.

După cum ştim, raporturile noastre cu Europa au fost mereu problematice, marcate de neînţelegeri şi de atitudini contradictorii, după cum s-a înclinat balanţa de putere dintre Est şi Vest în decursul istoriei moderne. Însă, poziţia noastră geografică nu poate explica decât jumătate de adevăr. Cealaltă jumătate ne aparţine şi cântăreşte mai greu, pentru că „omul sfinţeşte locul”. Europa văzută de-acasă poate fi un exerciţiu firesc, de autocunoaştere, prin care confruntăm ideile şi interpretările de ieri ale unor gânditori români despre Europa cu realităţile şi preocupările de azi. Printr-o astfel de lectură putem testa rezonanţa actuală a unor idei şi putem înţelege mai bine cât de mult s-au schimbat reprezentările noastre despre Europa în anii din urmă, mai cu seamă după momentul aderării României la Uniunea Europeană, din 2007 încoace. Între timp ne-am schimbat şi noi, s-a schimbat şi Europa, dar ne-am întâlnit azi într-un proiect comun. Închei cu o recomandare: noi trebuie să ne obişnuim să vorbim despre Europa plansându-ne, mental, înlăuntrul ei, ca nişte locatari care se simt acasă.

 

Sursa foto: Wikimedia Commons – Jean-François de Troy – „Răpirea Europei”

About the Author