„Periferia europeană” se va emancipa ori se va consolida? Întrebarea cardinală după summitul de la Roma

Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu

…Ne-am (auto)liniştit. In Declaraţia de la Roma a sefilor de stat şi de guvern din Uniunea Europeană nu figurează formula: „Europa cu două viteze”, sau „Europa cu mai multe viteze”, ori „Europa cercurilor concentrice”. Victorie, în sfârşit. Preşedintele nostru semnează Declaraţia cu zâmbetul său enigmatic, aşa cum ne-a obişnuit. Iar în Declaraţia de presă care a urmat, atmosfera victoriei devine dominantă. 1Suntem mândri de ce am realizat până acum… Ne-am opus, cu succes unei Europe cu mai multe viteze. A dispărut, din discursul liderilor, această sintagmă”.

Procedăm cum am procedat în ultimele aproape trei decenii: suntem seduşi de formule pe care nu ştiu dacă le credem cu adevărat, dar le invocăm ca să ne (auto)liniştim, să putem continua somnul nostru politic hibernal. Că au dispărut formulele respective, este adevărat. Că rolul României în acest demers a fost real dar nu unul de relief, cum se încearcă a fi prezentat, trebuie neapărat spus, şi spus apăsat. Nici pe departe prestaţia României nu a avut forţa prestaţiei Poloniei sau a Greciei. Nici nu putea să aibă. De ce? Încercarea de răspuns formează obiectul acestei însemnări.

Mai întâi, câteva precizări. Formulele de genul „Europa cu mai multe viteze” nu au mai fost rostite, dar spiritul lor a fost conservat aproape în întregime. Afirmaţia 1Vom acţiona împreună în ritmuri şi cu intensităţi diferite” asta şi spune. Doar că în alte cuvinte. Să ne înţelegem, ne aflam la un summit jubiliar. Ce se putea declara în acest context? Că spiritul Uniunii a murit un pic? Că unele din valorile fondatoare, cum ar fi cea a solidarităţii şi coeziunii, nu mai au relieful de altădată, aşa cum o dovedesc fondurile alocate înfăptuirii acestor deziderate? Evident, nu! S-a vorbit despre o „Europă tot mai puternică” , despre o „Europă socială” etc. etc. Cu toţii ar trebui să ne dăm seama că evoluţia Uniunii în perioada următoare va avea în centru ideea de viteze diferite. De ce? Pentru că acestea sunt interesele principalelor puteri europene. Că noua realitate va lua forma „Europa zonei euro”, ca „adevărata” Uniune, Uniunea „care contează”, este mai puţin important. Dar Uniunea se va transforma vâzând cu ochii.

Nici măcar nu am face mari reproşuri acestei direcţii de evoluţie. După cunoştinţa noastră, formula „Europa cu două viteze” a fost rostită prima dată în 1992 în cadrul grupului social democrat din Bundestag. Deci are o istorie. De ce a intrat acum în actualitate? Pentru că lumea se transformă şi acum ea a putut fi rostită deschis. Când Donald Trump declară în faţa Congresului american „My job is not to represent the world. My job is to represent the US”, această poziţie anunţă o direcţie de evoluţie. Nu doar în viaţa politică a SUA. Cancelarul german sau preşedintele francez nu ar putea rosti atât de deschis o asemenea afirmaţie, dar suntem siguri că nu o poartă în minte? Că în faţa oricărei decizii importante nu privesc, mai întâi, spre interesele germane, respectiv franceze, şi, apoi, le pun de acord cu cele europene.

Realitatea este că păşim într-o nouă vârstă a mercantilismului în care fiecare ţară priveşte cu deosebire la propriile interese. Mult mai corect ar fi, după opinia noastră, să nu ne îmbătăm cu formule, să discutăm deschis ce înseamnă „Vom acţiona împreună în ritmuri şi cu intensităţi diferite” şi să clarificăm condiţiile de dezvoltare ale ţărilor din „periferie”. Periferia europeană se va emancipa ori se va consolida, iată problema fundamentală implicată de ideea Europei cu mai multe viteze. Dacă Europa occidentală priveşte la periferie ca la o treaptă a „rachetei” de care trebuie să se desprindă pentru a asigura viteza de inaintare a navei respective, atunci ideea construcţiei europene este înmormântată. Nu nesocotim nici efortul propriu al statelor din periferie, fundamental după opinia noastră, nici dreptul puterilor europene de a se menţine în cursa dezvoltării globale, astăzi mai aspră decât ieri. Dar trebuie, repetăm, să clarificăm semnificaţia cuvântului „împreună”. Care ne spune dacă vom avea de-a face cu o Uniune ca model al dezvoltării sau cu o Uniune care împrumută trăsături imperiale…

La o dezbatere de o asemenea importanţă se participă cu argumente dar mai ales cu atu-uri. Care ar fi atu-urile României? Avem în vedere atu-urile construite, nu cele cu care ne-a blagoslovit Dumnezeu. Ne este greu să identificăm unul măcar. De dezindustrializat, ne-am dezindustrializat. Resursele, inclusiv pământul, le-am înstrăinat. Suntem ţara care avem ieşire la mare, dar nu avem flotă (deşi am avut), avem păduri dar nu avem industria lemnului (deşi am avut), avem pământ, dar nu avem industrie de ingrăşăminte şi nici de maşini agricole (deşi am avut), avem petrol, dar am înstrăinat aproape complet industria petrochimică. Toate le-am făcut hrănindu-ne cu formule şi lozinci. Le-am făcut cu mâna proprie crezând că suntem reformatori. Fără să ne uităm o clipă la evoluţia de ansamblu a ţării din care au plecat peste 3 milioane de persoane. Suntem ţara care nu am reuşit să articulăm în aproape 30 de ani o viziune cu privire la propria evoluţie.

Acum suntem pe cale să transformăm strada într-un actor politic. Culmea, în numele democraţiei. Uitând, vinovat, că prima datorie democratică este trimiterea nemulţumirii în parlament. Altminteri democraţia poate derapa către anarhie. Strada trebuie să apară, dar să se şi retragă. Permanentizarea prezenţei sale reprezintă un risc pe care numai autiştii politic nu-l pot realiza. Poporul reprezintă izvorul suveranităţii şi legitimităţii, dar guvernarea trebuie exercitată de reprezentanţii săi. Aceasta este prima condiţie a performanţei şi, dacă vreţi, a ordinii. Scriind aceste rânduri, fără să vreau, mi-au venit în minte cuvintele lui Carol Stuart, regele Angliei care, în drum spre eşafod, cu câteva minute înainte de moarte, a repetat idei politice pentru care pierea: „Cât despre popor, doresc libertatea sa tot atât cât oricare altul, dar trebuie să vă declar că libertatea constă în a avea un guvernământ, legi, mulţumită cărora viaţa poporului şi bunurile sale să poată fi numite ale sale. Ea nu înseamnă ca poporul să exercite el însuşi guvernarea. Aceasta nu-i aparţine întru nimic”. Să nu uităm ne aflam la 1649… Decizia istorică a poporului englez este că, nu după mulţi ani, a readus pe tron un urmaş al lui Carol şi a distribuit puterea între Parlament şi rege. Fără acest gest, ţara ar fi rămas divizată. Pericolul cel mai mare care poate pândi o naţie, cel care poate săpa un şanţ de netrecut…


Sursa foto: Pagina de Flickr a Parlamentului European

About the Author

Paul Dobrescu

Paul Dobrescu este profesor universitar la SNSPA, fondatorul Facultății de Comunicare și Relații Publice (FCRP), rector SNSPA în perioada 2008 – 2012; în prezent, conduce editura Comunicare.ro și Centrul de Cercetare în Comunicare din cadrul FCRP; printre cărțile publicate se numără: La ruse de la mondialisation. L’assaut contre la puissance américaine (2015, Paris, L’Harmattan), Un deceniu cât un secol. Secolul lumii emergente (2014), Lumea cu două viteze. Puterile emergente şi ţările dezvoltate (2013), Viclenia globalizării. Asaltul asupra puterii americane (2010), Geopolitica (2008), Mass media și societatea (2003), Iliescu contra Iliescu (1997), America Americii – California (1993), Computere şi trandafiri sau paradoxurile progresului (1986); a îngrijit și prefațat traducerea în limba română a lucrărilor: R. Kaplan, Răzbunarea geografiei (2014), D. Cohn-Bendit şi G. Verhofstadt, Trezeşte-te, Europa! Manifest pentru o revoluţie postnaţională în Europa (2013), G. Verhofstadt, Ieşirea din criză. Cum poate Europa salva lumea (2012), H. Kissinger, Despre China (2012), W. Lippmann, Opinia Publică (2009).