România cu două viteze. Pe când un summit dedicat acestei probleme?

Euro_coins_2

Articol de Prof. Univ. Dr. Alina Bârgăoanu

Summit-ul aniversar de la Roma s-a încheiat într-o notă… aniversară. Ceea ce era oarecum de aşteptat, dat fiind faptul că Europa, Europa Occidentală cel puţin, excelează, în virtutea acumulărilor istorice, la capitolul stil. Şi Marea Britanie şi-a dovedit clasa şi s-a abţinut de a notifica în mod oficial declanşarea procedurii de părăsire a Uniunii chiar în preajma evenimentului de aniversare a Tratatului de la Roma. Le style c’est l’homme même, cum ne învăţa Buffon. Dar, dincolo de manifestări de stil (care, să ne înţelegem, nu sunt de ignorat), ce a rămas în urma acestui summit, mai precis, în urma dezbaterii declanşate de preşedintele Juncker privind viitorul Uniunii Europene? Cu ce am rămas noi, ca ţară, s-au aprins oare nişte beculeţe, am început să ne punem problema ce se întâmplă cu noi şi în jurul nostru, cum ne găsim locul  în construcţia europeană, în care construcţie europeană?

Într-o notă uşor caracteristică, discursul oficial din spaţiul public românesc s-a limitat la a exulta la ideea că termenul de „Europă cu mai multe viteze” nu a mai (!) fost prins în textul declaraţiei finale. Deşi termenul ca atare nu figura nici în Carta Albă a Preşedintelui Juncker. Să ne amintim că scenariul referitor la vitezele diferite ale Uniuni era sintetizat în formula „cei care vor să facă mai mult să poată face mai mult”. Termenii în care acest scenariu a fost prins în textul final al summmit-ului de la Roma sunt păstraţi aproape în totalitate, cu anumite nuanţe şi adăugiri: „Vom acționa împreună, cu ritmuri și intensități diferite acolo unde va fi necesar, dar mergând în aceeași direcție, așa cum am făcut în trecut, în conformitate cu tratatele și păstrând ușa deschisă celor ce doresc să se alăture mai târziu”. Termenul metaforic de „Europa cu mai multe viteze” nu figurează, într-adevăr, în textul oficial, ceea ce nu a împiedicat-o pe Angela Merkel să îl folosească în declaraţia de la finalul reuniunii: „O Europă cu viteze diferite nu înseamnă că nu va mai exista o Europă comună”.

Un prim lucru pe care aş dori să îl relev – mai puţin conştientizat – este faptul că celelalte patru scenarii propuse de Juncker au fost puse între paranteze: menţinerea status quo-ului, revenirea la piaţa unică, varianta de a face mai puţine lucruri împreună, dar mai eficient, şi ultima, probabil cea mai ambiţioasă, varianta federalistă, aceea de „a face mai mult împreună”. Sper ca, în euforia lipsită de substanţă care ne-a cuprins după ce „am evitat” scenariul dezastruos privind „Europa cu două viteze”, să îmi fie îngăduit a sublinia măcar aceste două lucruri: nici Carta Albă a Preşedintelui Juncker nu vorbea – cu aceste cuvinte – despre Europa cu mai multe viteze; iar scenariul „federalist”, considerat cel mai ambiţios (şi, în paranteză fie spus, poate singurul liniştitor pentru o ţară precum România) a fost abandonat, cel puţin pentru moment.

Revenind la discursul oficial românesc pe teme europene, permiteţi-mi câteva consideraţii critice, unele legate de acest ultim summit, unele de ordin mai general. În primul rând, în euforia de a fi oprit – noi – scenariul „Europei cu mai multe viteze”, nu sesizăm uriaşa diferenţă, de care specialiştii în comunicare, în discurs politic, sunt conştienţi: diferenţa dintre discuţii mai mult sau mai puţin informale, mai mult sau mai puţin transparente, declaraţii de presă, articole academice, chiar white papers, şi oficializarea discursului privind ritmurile diferite de integrare, chiar instituţionalizarea diviziunii între un centru performant şi una sau mai multe periferii (sau cercuri concentrice, dacă deranjează termenii de centru şi periferie). De acum, discursul politic privind „those who want to do more will do more” a intrat în mainstream-ul discursului politic european, nu mai este un tabu; logic ar fi să începi să te pregăteşti pentru măsurile care vor face trecerea de la oficializarea discursului la instituţionalizarea diviziunii centru – periferii/ cercuri concentrice.

În al doilea rând, euforia noastră locală are de-a face cu o eroare de judecată, un sofism: dacă nu se concretizează scenariul cel mai negativ, predicţia cea mai alarmantă, înseamnă că totul este în regulă (de aici, probabil euforia). Aşa am judecat şi atunci când s-a pus problema Grexit-ului („vedeţi, Doamnă, că nu s-a întâmplat, deci de ce sunteţi atât de eurosceptică?”); sau a alegerilor din Austria; sau a alegerilor din Olanda; chiar şi cazul atacurilor teroriste („în definitiv, nu s-au mai întâmplat atât de des, nu?”); Brexit-ul a creat anumite dificultăţi, dar această turnură epocală, pe care pare că încă nu am procesat-o) a fost expediat sub semnul unui excepţionalism britanic, sau al unui masiv vot „iraţional”, din partea celor mai săraci şi mai puţin educaţi. De parcă am avea nevoie de informări particularizate, în care cineva să scrie negru pe alb că Uniunea se reconfigurează, că se reiau, aproape de la zero, toate jocurile; că întreaga Europă Centrală şi de Est este, din nou, prinsă, în vâltoarea geopoliticii, strânsă, ca o menghină, între interesele celor doi coloşi continentali, Germania şi Rusia, interese la care se adaugă şi cele ale marelui jucător de peste Ocean.

În al treilea rând, noi continuăm să ne legănăm într-o altă eroare de judecată (poate e doar naivitate), potrivit căreia Uniunea Europeană – această Uniune Europeană – este o construcţie eternă, care nu poate lua decât forma actuală, aceea în care, din fericire, suntem şi noi incluşi pentru moment. Orice schimbare radicală a stării de fapt, cea care ne avantajează pe moment, ni se pare „de neconceput”; lucru cu atât mai deranjat cu cât alegerea Preşedintelui american Donald Trump – ca să luăm exemplul cel mai spectaculos – a dărâmat standardele privind ce e „de neconceput” şi ce nu. Eroarea de judecată „e de neconceput o altă UE” este amplificată şi de ideea că această unică întruchipare a ideii europene ar ţine loc de viziune şi interese proprii, ar fi singura responsabilă pentru propria noastră dezvoltare. Ne duce grija, într-o exprimare mai laxă.

Lucrul pe care nu îl conştientizăm, sau despre care vorbim foarte puţin în spaţiul public, are de-a face cu faptul că România pare să se înscrie ea însăşi într-un scenariu al vitezelor interne diferite. Şi aceasta independent de crizele – reale şi dramatice – ale Uniunii. „România cu mai multe viteze” este o formulă retorică, o simplă speculaţie de limbaj? Sau putem medita la faptul că putem identifica fracturi severe – între regiuni, între zone urbane şi rurale, fracturi economice şi sociale şi, mai nou, dureroase fracturi între generaţii? Vorbim – când şi când – despre Politica de Coeziune a Uniunii Europene. Pe când o discuţie despre politica de coeziune a României? Cea care să readucă, de exemplu, regiunea Nord-Est în circuitul naţional, ce să mai spunem de cel european? Harta „preconizatelor” autostrăzi arată că o întreagă regiune istorică, Moldova, pare „debranşată” atât de la partea de vest a ţării, cât şi de la Uniunea Europeană. Condiţiile de trai diferă de la Cluj la Vaslui şi, aşa cum ne spunea sociologul american Paul Lazarsfeld, oamenii care trăiesc la fel încep să gândească la fel. Care este infrastructura – de autostrăzi, drumuri naţionale, infrastuctură de mediu, de energie, dar şi infrastructura de idei – care (mai) asigură coeziunea României? Profesorul Dăianu se întreba, la un eveniment organizat de Institutul European din România şi Banca Naţională, „de ce un proiect de inspiraţie europeană, cum ar fi aderarea la euro, este mai credibil, mai respectabil, mai dezirabil decât un serios proiect de construire a autostrăzilor?”.

Cred că este important să medităm, în continuare, la faptul că, aşa cum am spus, Uniunea Europeană a oficializat, discursul privind formulele diferite de integrare (viteze, cercuri, şoferi, trenuri, locomotive, benzi de circulaţie, alegeţi dumneavoastră metafora). Şi, pornind de la această meditaţie şi de la consecinţele care pot fi imaginate, să începem să lucrăm serios pentru a evita scenariul „României cu două sau mai multe viteze”. Pe acesta chiar îl putem evita noi, prin îndoită energie, vorba lui Titu Maiorescu. Summit-ul de la Roma(n) – dacă tot am vorbit de Moldova – poate nu ar fi o idee chiar atât de neobişnuită.

În final, nu aş vrea să fiu acuzată, într-o manieră superficială, poate chiar rău-voitoare, nici de „localită”, nici de euroscepticism sau, mai grav, anti-europenism. De aceea, voi recurge la o afirmaţie făcută de o personalitate a cărei reputaţie nu poate fi pusă la îndoială, Lawrence Summers, Preşedinte al Universităţii Harvard (2001 – 2006). Profesorul de la Harvard spunea că, în condiţiile actuale, ale unei adevărate „dezordini mondiale”, un naţionalism responsabil este de preferat unui globalism reflex. Sau unui europenism la fel de reflex, aş adăuga.


Citește și:

„Periferia europeană” se va emancipa ori se va consolida? Întrebarea cardinală după summitul de la Roma

Europa cu două viteze sau Europa cu două periferii. Unde se află România?

Drumuri care ocolesc România

 

About the Author

Alina Bârgăoanu

Alina Bârgăoanu, profesor universitar Jean Monnet la SNSPA, decan al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice; Președinte al Consiliului de Administrație al Institutului European din România; cele mai recente lucrări: „Why Europe? Narratives and Counter-Narratives of European Integration” (2017, Peter Lang), „United by or Against Euroscepticism. An Assessment of Public Attitudes Towards the EU in the Context of the Crisis (2015, Cambridge Scholars); bursier Fulbright (2001- 2002).