Articol de Prof. Univ. Dr. Grigore Georgiu
Aşadar, liderii întruniţi la Roma au ocolit problemele nevralgice ale UE, au convenit asupra unei declaraţii festive, de protocol, de compromis, menită să dea glas unor deziderate şi să împace toate opiniile. Era important ca toţi liderii celor 27 de state membre să fie prezenţi în fotografia de la sfârşitul summit-ului, ca să poată fi utilizată în cărţile de istorie.
În acest context problematic, alegerile care urmează în Franţa şi Germania au o miză crucială pentru destinul UE. Iată, recent, în cancelariile de la Bruxelles s-a auzit un oftat de uşurare după ce alegerile din Olanda s-au încheiat cu un vot în favoarea partidelor pro-europene. Peste o lună şi ceva, UE se va afla în faţa unui alt test: alegerile din Franţa, aşteptate cu emoţie şi interes maxim. Surpriza acestui scrutin constă în faptul că, după sondajele actuale, candidaţii partidelor tradiţionale nu au şanse să intre în turul al doilea. Franţa de ieri, construită de gaullişti şi socialişti, e trecută în plan secund. Astfel, Marine Le Pen se va confrunta cu Emmanuel Macron, un outsider, fără experienţă în politica mare, lansat recent pe scena politică franceză. Fost angajat în sistemul bancar (la Banca Rothschild), apoi ministru al Economiei şi Finanţelor pentru puţină vreme, Macron a abandonat partidul socialist în urmă cu un an şi a încropit la repezeală un partid de conjunctură (En Marche!), cu o identitate ideologică vagă, un fel de mixtură de atitudini stânga-dreapta. Se pretinde un candidat „independent”, de centru, pro-european, pro-globalizare. Presa mainstream îl cultivă şi e foarte grijulie cu el. Pentru că, spun vocile critice, are embargou asupra conexiunilor sale ascunse cu lumea afacerilor globale. Este considerat candidatul perfect al sistemului, al băncilor şi al corporaţiilor transnaţionale. Scenariul acreditat de analişti este acela că, în turul doi, cum s-a mai întâmplat, electoratul republican şi cel socialist se vor coaliza împotriva candidatei antisistem, asigurând astfel succesul lui Macron.
E foarte probabil ca acesta să fie scenariul câştigător. Să vedem, însă, ce propune Marine Le Pen. Cum ne-a obişnuit, în manifestările publice are un discurs patetic, cu accente dramatice şi cu multe artificii retorice, un discurs plin de vorbe mari şi clişee din repertoriul pe care îl atribuim extremei drepte şi populismului recent. Iată punctele forte, într-un scurt rezumat: Uniunea Europeană şi-a epuizat rolul istoric, suferă de scleroză birocratică, a devenit o povară, un obstacol în calea dezvoltării, europenii se află la o răscruce, naţiunile trebuie să-şi redobândească drepturile lor fireşti, „vântul istoriei şi-a schimbat direcţia” şi procesele de globalizare au intrat într-o coliziune frontală cu identităţile naţionale, aflate acum într-o mişcare de resurecţie explozivă. În acest tablou încărcat de sentinţe grele şi de veşti proaste pentru eurocraţi, este plasată şi ideea că asistăm la o „redeşteptare a popoarelor”, sintagmă ce aminteşte de mişcările naţionale din secolul al XIX-lea, care s-au ridicat împotriva imperialismelor de tot felul. Şi e firesc să ne întrebăm ce nume poartă „imperialismele” de azi? Un răspuns scurt e greu de găsit, iar unul lung riscă să fie nerelevant. Liderii naţionalişti de azi enumeră, la grămadă, o multitudine de factori: hegemonia capitalului bancar şi financiar, controlul multinaţionalelor asupra economiilor locale, până la corectitudinea politică, divertismentul industrializat sau sistemul mediatic (un imperiu cu adevărat global). Şi lista poate continua.
E drept, toate aceste procese şi realităţi sunt interconexate şi împachetate în „plasa de fire şi noduri” a globalizării. În ultimul timp, globalizarea a devenit ţinta predilectă a criticilor, pentru modelul ei economic neoliberal, cu delocalizarea forţei de muncă şi a capitalului, cu piaţa atotputernică şi cu statul minimal, un stat-spectator, uşor de controlat de „mâna invizibilă” a firmelor transnaţionale şi a mafiilor transfrontaliere. Acum, când acest mecanism dezechilibrat a adâncit în chip dramatic inegalităţile sociale, a destrămat ţesutul comunitar în multe locuri şi a favorizat ruptura dintre structurile politice şi cetăţeni, naţiunile – care erau adormite de vraja exercitată asupra lor de „cântecul fals al globalismului” (după expresia lui Donald Trump) – s-au trezit şi s-au răzvrătit la urne împotriva elitelor neoliberale, a globalizării şi a establishment-ului corupt.
Astfel, candidata Frontului Naţional repetă obsesiv ideea că „noi suntem pentru local, împotriva globalului”. Dar oare mai pot fi separate cele două emisfere ale vieţii noastre? În fine, Marine Le Pen pretinde a fi „un candidat în numele poporului”, care va salva Franţa din condiţia umilitoare de „cobai al mondializării”, pentru că, spune domnia sa, „două totalitarisme” ameninţă azi Europa şi patria lui de Gaulle: „mondialismul economic şi financiar” şi „mondialismul jihadist”, ultimul fiind cel care ne „agresează direct, la noi acasă”. Într-un atare context, clivajul politic nu ar mai fi între partidele clasice, dreapta şi stânga, ci între „patrioţi şi globalişti”, astfel că a sosit ceasul în care imperativul istoric ar fi acela ca „patrioţii de dreapta şi de stânga” să se coalizeze împotriva adepţilor interesaţi ai globalismului. Imigranţii sosiţi în valuri masive din spaţii extraeuropene reprezintă un pericol pentru supravieţuirea modelului cultural european. Prin alegerea lui Donald Trump, America s-a trezit, spune Marine Le Pen, acum e momentul ca şi Europa să se trezească, înainte de a fi prea târziu.
Înţelegem imediat care e logica acestui tip de discurs, care sunt mizele şi ţintele sale. Interpretarea standard pe care o susţin liderii de extremă dreaptă este aceea că ascensiunea mişcărilor radicale, antisistem, Brexitul şi alegerea lui Trump marchează sfârşitul unui ciclu istoric şi sunt expresii elocvente ale unui nou trend. În discursurile lor revine mereu teza că istoria şi-a schimbat cursul şi trebuie să ne aşteptăm la „revanşa” naţiunilor. Probabil că se schimbă ceva esenţial în politica globală, iar „vântul istoriei” suflă acum cu intensitate în pânzele navelor care erau în derivă până mai ieri. Să recunoaştem, mutaţiile sunt, într-adevăr, şocante, încât simţim nevoia să apelăm la o analogie instructivă. Istoria, spunea Levi-Strauss, face adesea „schimbări de orientare, cam în maniera calului din jocul de şah, care are totdeauna la dispoziţia sa mai multe posibilităţi de mişcare, dar niciodată în acelaşi sens”.[1] Pe tabla de şah, calul are o mişcare în zig-zag, nonlineară, noncarteziană. Analogia făcută de marele antropolog e foarte potrivită pentru a înţelege schimbările derutante din ultimul timp. Să derulăm înapoi filmul evenimentelor şi să ne amintim că, în urmă cu un an, Brexit-ul ni se părea greu de imaginat, după cum, în toamna anului trecut, mulţi analişti respectabili apreciau că alegerea lui Trump ar fi o „catastrofă”, o „nenorocire”, un „dezastru” pentru democraţie, pentru America, pentru Europa, pentru lumea întreagă. Ei bine, aceste evenimente, pe care ieri le asociam cu scenarii apocaliptice, s-au petrecut realmente şi nu le mai putem ignora. Mulţi analişti din spaţiul occidental sunt încă solidari cu presupoziţia confortabilă că istoria, în pofida unor sincope şi devieri, are un curs unic, raţional şi predictibil. Această iluzie s-a prăbuşit pe nesimţite. Istoria recentă este arena unor mutări şi salturi neaşteptate, fiind o continuă provocare pentru cei care au ambiţia de a-i închide evoluţia în scheme prestabilite sau în profeţii gazetăreşti.
Astfel, cel mai surprinzător fenomen constă în faptul că, în plin proces de globalizare, asistăm la o resurecţie în forţă a ideii naţionale, în spaţiul european şi în alte coţuri ale lumii. Experţii de la revista The Economist au pus această mişcare sub eticheta de „neo-naţionalism”[2], termen prin care au codificat tendinţa tot mai vizibilă a statelor dezvoltate şi a celor emergente de a reabilita valorile şi politicile naţionale, valorificând resursele locale pentru dezvoltare.
În toate crizele europene este vorba, într-un fel sau altul, de relaţia conflictuală dintre UE şi statele membre. Adică de chestiunea naţională. Aici e „cuiul” problemei. Renaşterea actuală a naţionalismului e un răspuns la tendinţele de a subaprecia sau chiar de a respinge ideea naţională din proiectele integrării europene şi ale globalizării. Să ne amintim că mulţi politicieni şi teoreticieni ai integrării europene s-au întrecut în a sataniza naţiunea, în a deconstrui tema identităţii naţionale, promovând în mod utopic o Europă a „cetăţenilor”, adică o unitate europeană fără naţiuni. Am putea spune că o parte a răspunderii pentru revenirea naţionalismului o au cei care au promovat ani de zile un europenism vag, gol de substanţă, evanescent şi utopic, condamnând în fel şi chip sentimentul naţional, fapt care a dus la abandonarea temelor identitare în braţele curentelor naţionaliste şi xenofobe. Cetăţenii nu sunt nişte atomi liberi, ci sunt cuprinşi în diverse niveluri şi forme de organizare, cea mai importantă şi mai durabilă fiind naţiunea. E ciudat cât de multă energie s-a consumat pentru a nega această evidenţă. Globalizând-se, lumea şi-a redescoperit diversitatea formelor de viaţă şi de cultură. Să sperăm că eurocraţii vom înţelege, în final, că naţiunea este o stâncă antropologică de care se izbesc curenţii globalizării, o structură flexibilă şi deschisă, dar care nu poate fi dizolvată prin directive de la Bruxelles.
[1] Claude Levi-Strauss, Rasă şi istorie, în vol. Rasismul în faţa ştiinţei, Bucureşti, Editura Politică, 1982, p. 19.
[2] “Trump’s world: The new nationalism”. The Economist, 19 November 2016. http://www.economist.com/news/leaders/21710249-his-call-put-america-first-donald-trump-latest-recruit-dangerous
