Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu
Săptămâna aceasta va avea loc întâlnirea dintre cei mai puternici doi oameni ai lumii: Donald Trump, preşedintele SUA, şi Xi Jiping, preşedintele Chinei, liderii primelor două puteri ale lumii. Semnificaţia evenimentului nu provine atât din puterea ţărilor reprezentate de cei doi lideri, cât din contextul contorsionat în care are loc vizita. Contorsionat atât în ceea ce priveşte relaţiile bilaterale, dar şi cele internaţionale. Suntem în prezenţa unui adevărat moment de răscruce în ambele planuri, iar liderii care se vor afla faţă în faţă – este prima lor întâlnire oficială – vor decide lucruri care pot înrâuri în mod real evoluţia de ansamblu a lumii în care trăim.
Donald Trump a şi anunţat că va fi o „întâlnire tensionată”. Noi am adăuga şi foarte incomodă. De ce? Pentru că, în ultimii ani, s-au înregistrat evoluţii greu de înţeles şi de justificat. De pildă, în 2015, SUA au importat bunuri din China în valoare de 482 miliarde dolari, în timp ce au exportat în această ţară bunuri în valoare doar de 116 miliarde. Rezultă un deficit comercial de 366 miliarde dolari. Cu experienţa sa în domeniul business-ului, probabil că noul preşedinte al SUA va manifesta şi o anumită nervozitate faţă de această situaţie greu de înţeles şi va solicita rezolvări care să asigure corectarea ei radicală. Această enormă acumulare de deficit este, în principal, rezultatul generozităţii cu care America a pus imensa sa piaţă internă la dispoziţia exportului chinez, pornind de la ideea – greşită – că americanul obişnuit are de câştigat. Da, americanul obişnuit a avut de câştigat pe termen scurt – produsele chinezeşti fiind mult mai ieftine –, dar a pierdut enorm pe termen lung, la capitolul pierderi putând intra şi dispariţia propriului job. Fireşte că Trump va solicita insistent echilibrarea balanţei comerciale. Dar acest dezechilibru nu a fost rezultatul unei invazii, ci al unei invitaţii, fie şi implicite. Ce să spună, acum, preşedintele american?
Poziţia incomodă în care se află preşedintele american este asociată şi cu o altă situaţie, extrem de inconfortabilă pentru America. În cadrul ordinii internaţionale create – şi conduse – de către SUA, a apărut un fenomen inedit: o nouă diviziune internaţională. Ţări excedentare – simbolizate de către Germania (care a consemnat în 2015 un excedent comercial de cca 300 miliarde dolari, cel mai mare din lume), China – şi ţări debitoare, simbolizate, în principal, de către SUA. Este limpede că ţările excedentare nu vor renunţa la poziţia – şi avantajele – câştigate. Este, însă tot aşa de limpede că o asemenea situaţie nu poate dura decât cu preţul acumulării unor dezechilibre care pun în pericol chiar liniştea lumii. Dacă privim cu atenţie la deficitul comercial american în relaţia cu China, el depăşeşte ca valoare întreg excedentul comercial al Beijingului. Cum să avem de-a face, în acest caz, cu discuţii care să nu fie tensionate? Vom înţelege şi de ce şeful administraţiei americane a ridicat cu atâta putere problema aşezării relaţiilor internaţionale pe baze bilaterale şi de ce, la apropiata întâlnire, dezechilibrul balanţei comerciale bilaterale va figura în topul priorităţilor. Într-un anume fel, Donald Trump va fi în faţa unui adevărat examen al programului său. În alte puncte sensibile ale relaţiilor chino-americane, au mai avut şi vor mai avea loc prefaceri; de pildă, în timpul campaniei electorale, candidatul Donald Trump a declarat că ar putea reconsidera politica „o singură Chină” – ceea ce ar fi însemnat o recunoaştere deschisă a Taiwanului; recent, preşedintele Trump a revenit încet-încet la poziţia tradiţională americană promovată în ultimii 40 de ani. În schimb, în ceea ce priveşte relaţiile comerciale bilateral, nu va fi loc de multe concesii.
O altă problemă extrem de complicată şi delicată în acelaşi timp va fi situaţia din Marea Chinei de Sud. Dacă tema abordată mai sus reprezintă testul principal pentru politica internă a preşedintelui american, situaţia din Marea Chinei de Sud va constitui testul de politică externă. Se ştie, America s-a retras din Parteneriatul Transpacific (TPP). Prezenţa în Asia este fundamentală pentru destinul său de superputere. Nimeni nu poate aspira să conducă lumea dacă nu îşi menţine o poziţie dominantă în regiunea Asia-Pacific, devenită motorul economic al lumii. Retragerea din TPP nu poate însemna, cum s-a remarcat, şi retragerea din reţeaua de alianţe şi parteneriate cu celelalte state asiatice. Îndeobşte, sunt amintite Japonia şi Coreea de Sud; nu mai puţin importante sunt Indonezia, Vietnam, Filipine, principalii vecini ai Mării Chinei de Sud. Asemenea relaţii sunt vitale din cel puţin două puncte de vedere. Economic vorbind, Beijingul a avut înţelepciunea de a dezvolta relaţii bilaterale cu toate statele asiatice şi de a oferi imensa sa piaţă internă în primul rând partenerilor asiatici. Primul mare exportator în China este Japonia, urmată de Coreea de Sud şi de ţările sud-est asiatice. Astăzi, China este un fel de hub economic al Asiei. Pornind de la această realitate, este de presupus că influenţa sa în regiune va creşte. În al doilea rând, principalii actori statali asiatici încurajează prezenţa americană, menită să asigure o contrapondere la cea chineză, aflată în creştere. Pur şi simplu, America nu poate declina o asemenea ofertă şi obligaţie în acelaşi timp.
Mai presus de toate, este vital ca America să definească o politică limpede faţă de cea mai dinamică regiune a lumii, Asia de est, şi de principalul actor din zonă, China. Oricum am privi lucrurile, în miezul acestei strategii trebuie situată cooperarea. În primul rând, pentru a nu pica în ceea ce profesorul de la Harvard, Graham Allison, numea capcana lui Tucidide. „Ceea ce a făcut războiul inevitabil a fost creşterea puterii ateniene şi teama pe care aceasta a generat-o în Sparta”. Când o putere se ridică, noua Atenă să spunem, conflictul pare de neevitat. Aceasta este „capcana”. De altfel, Stephen Bannon, unul dintre consilierii „alarmişti” ai preşedintelui american, anunţa: „în 5-10 ani va fi război în Marea Chinei de Sud”. Lucid vorbind, cooperarea este o soluţie impusă. Aici, agenda prefigurată de Henry Kissinger rămâne de o actualitate frapantă. „Co-evoluţia” este singura politică potrivită pentru regiune. Sau, dacă vreţi, adaptare la noile circumstanţe ale unei lumi în schimbare masivă. Ar fi însă nepotrivit să privim această adaptare ca un gen de acomodare a partenerilor, în sensul că unul mai dă, altul mai lasă, unul este dispus să mai cedeze într-un loc, sau la o graniţă, altul îşi moderează, pentru moment, pretenţiile. Avem de-a face cu o adaptare pe fundalul unei reaşezări. Prim-planul procesului de care vorbim este ocupat de procesul de adaptare. În fundal străjuieşte, însă, reaşezarea. Întâlnirea la nivel înalt despre care vorbim poate contribui la accelerarea acestei reaşezări.
Citește și: „O decizie care prefigurează un întreg mandat”
Sursa foto: Wikimedia Commons
Sursa gif: Giphy
