Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu
În ultimele săptămâni, au apărut câteva poziţii oficiale la nivelul cel mai înalt în legătură cu starea economiei mondiale. Când spunem la nivelul cel mai înalt, avem în vedere conducerea FMI, a Băncii Mondiale şi a OECD. În toate aceste poziţii se vorbeşte despre un gen de stagnare economică, exprimată la nivelul OECD prin formula sugestivă de „low-growth trap” (capcana creşterii lente). „Creşterea PIB-ului global va fi de 2,9% în 2016, mai puţin decât în 2015, dar menţinându-se în jurul nivelului de 3%, cât s-a înregistrat în ultimii ani. Pentru 2017, se prevede o uşoară creştere, de 3,2% […] Creşterea modestă, împreună cu inegalitatea care se accentuează, cu stagnarea veniturilor vor complica şi mai mult problemele mediului politic, făcând din ce în ce mai dificilă promovarea politicilor care să susţină creşterea şi să asigure incluziunea”.
Deci, la orizont, se conturează acute probleme sociale, care vor învolbura viaţa politică, vor putea prefigura tendinţe şi mişcări la care nici nu îndrăzneam să gândim în urmă numai cu câţiva ani. Este o presiune care somează specialiştii să repună în discuţie ce s-a făcut până acum, ce nu merge, ce trebuie schimbat. Care ar fi măsurile preconizate de cele trei organisme internaţionale? Prima este o constatare: politicile monetare care au ocupat prim-planul vieţii economice în timpul crizei nu mai pot face faţă, singure, noii situaţii. Ele au ajuns la un gen de epuizare. Să recurgem la un exemplu. Există o cvasiunanimitate în rândul autorilor de prestigiu cu privire la faptul că trăim într-o lume a dobânzilor reduse pentru împrumuturi. Rata dobânzilor în Marea Britanie este de 0,25%, cea mai mică din toată istoria de 300 de ani a Băncii Angliei. În America, rata de care vorbim este un pic mai mare, iar în Europa este chiar negativă. Fireşte, rata scăzută, măsură prin excelenţă de politică monetară, a urmărit să stimuleze împrumuturile şi să grăbească procesul de refacere. Cifrele de mai sus ne spun clar că economia nu a reacţionat, restartarea adevărată a creşterii nu a avut loc.
Care ar fi reacţia, răspunsul politic şi economic potrivite în noul context? „Cea mai urgentă prioritate este antrenarea politicii fiscale”, sublinia comentatorul Larry Elliott pe marginea documentului recent al FMI privitor la apărarea pieţei şi a comerţului liber. Fapt subliniat şi de directorul FMI, Christine Lagrade: „Setul complet de politici – monetare, fiscale şi structurale – trebuie să meargă mână în mână”. Comandamentul momentului ar fi, deci, un gen de împletire a măsurilor monetare, fiscale şi structurale, singurul demers care ar putea da speranţe că relansarea robustă s-ar putea produce. Numai că acest proces nu prea are loc. Se va merge, în continuare, pe virtuţile – reale, dar vizibil insuficiente – ale politicii monetare. Martin Wolf avea dreptate să afirme „acum şi în viitorul previzibil vom trăi într-o lume a politicii monetare”. De ce?
Încercăm să oferim o explicaţie personală acestei situaţii foarte complicate. Lumea dezvoltată se află la un gen de intersecţie şi este indecisă cu privire la direcţia pe care să înainteze. A ajuns în respectiva intersecţie urmând calea monetarismului şi a politicilor monetare. Care, cel puţin în timpul crizei, deci în condiţii excepţionale, s-au dovedit necesare. Acum, aceste condiţii s-au schimbat. Atunci când ai mers pe un drum, te obişnuieşti cu drumul respectiv. Ţi se pare mai comod, chiar mai bun. Este foarte dificil să inaugurezi alt traseu. Mai ales că aici nu este vorba de a înlocui un traseu cu altul, ci de a contopi mai multe trasee într-un mix, care să le cuprindă, într-un fel, pe toate, să le valorifice virtuţile la toate.
Noi credem că lumea dezvoltată este confruntată cu trei paradoxuri – paradoxuri ideologice – care împiedică sau amână înfăptuirea unei reale cotituri în strategiile de dezvoltare. Primul paradox este reprezentat de statutul politicii monetare. Am văzut că politica monetară, singură, nu mai poate stimula creşterea. Mai mult, asistăm la un gen de epuizare a potenţialului său. Celebrele quantitative easing nu mai sunt de actualitate, întrucât nivelul datoriilor a crescut şi aşa foarte mult. Rata dobânzilor, alt instrument la îndemâna băncilor centrale, se situează deja la un nivel extrem de scăzut. Dar este foarte dificil să te desprinzi de interpretarea dominantă a momentului, reprezentată de monetarism, ca fundal ideologic, şi de preponderenţa pe care a deţinut-o, până de curând, politica monetară.
Iar dacă este vorba despre un mix de politici – monetare, fiscale, structurale – cine are rolul determinant în construirea şi promovarea noului mix? Când vorbim despre dezvoltare, vorbim de politică fiscală, ceea ce înseamnă stat. Aici desoperim al doilea paradox. Statul ar trebui să pună în practică o asemenea unificare. Numai că statul, potrivit interpretărilor dominante ale momentului, trebuie să ocupe un rol secundar şi, în orice caz, nu trebuie să se interfereze prea mult cu economia. Va fi în măsură societatea dezvoltată să-şi înfrângă propria interpretare şi să inaugureze o nouă ecuaţie a dezvoltării în care statul să fie cuprins la loc de frunte?
În sfârşit, un al treilea paradox este relaţionat cu ceea ce am putea numi model de dezvoltare. Evoluţia din ultimele decenii a fost o acumulare de dezechilibre. Consumul a crescut dincolo de posibilităţi; s-a pariat pe servicii (ceea ce nu este neapărat rău), subestimându-se rolul industriei; s-a exacerbat rolul finanţelor în dauna activităţii de producţie propriu-zise; s-a creat o adevărată antinomie între cerinţele globale şi cele care asigură echilibrul intern al vieţii naţionale. Când vorbim despre măsuri structurale – al treilea paradox – avem în vedere regândirea acestor raporturi stabilite, uneori, în treacăt şi promovate cu emfază. S-a ajuns la un gen de scadenţă care presupune o revedere severă, uneori dureroasă a evoluţiei de până acum.
