Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu
Statisticile sunt utile mai ales când pun în lumină nu doar un adevăr, ci o poveste a oamenilor. Zilele acestea am parcurs cu mult interes un document pe care, în alte condiţii, doar l-aş fi frunzărit. Este vorba despre Raportul Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV) intitulat „Starea Socială a României”, elaborat sub coordonarea acad. Cătălin Zamfir. Mi-a atras atenţia din primele pagini un tabel referitor la evoluţia PIB-ului României şi a altor ţări europene în tranziţie. Pe care îl şi reproducem.
Tabel nr. 1. P. 8. Academia Romana, Institutul de Cercetare a Calitatii Vietii, Raportul Social 2017, Starea Sociala a României
Deci, în 1989, potrivit datelor publicate, PIB ţării noastre se ridica la nivelul de 42 miliarde euro, iar cel al Poloniei, la 64 miliarde. Prin urmare, PIB-ul României se situa la 2/3 din PIB-ul polonez. Dacă avem în vedere că populaţia Poloniei era aproape dublă faţă de cea a României, rezultă că PIB per capita al ţării noastre era uşor mai mare decât al ţării vecine. Care a fost evoluţia acestui indicator de-a lungul anilor care au trecut de atunci? În anul 2000, mărimea PIB-ului ţării noastre scăzuse la 40 miliarde euro, în timp ce cel polonez crescuse de aproximativ trei ori, ajungând la cifra de 186 miliarde. Deci, în 10 ani, noi nu am adăugat nimic forţei economice a ţării (dimpotrivă!), pe când Polonia a amplificat-o de trei ori; repetăm, de trei ori.
Încât, un tânăr român de astăzi, nevoit să facă mult mai multe eforturi decât colegul său polonez pentru a contribui la apropierea nivelurilor de dezvoltare ale celor două ţări, este îndreptăţit să întrebe: „dar dumneavoastră ce-aţi făcut, domnilor, 10 ani?”; „Ce-am făcut? Cam ce facem şi acum: ne-am certat”, ar putea fi răspunsul. În timp ce risipeam ceea ce acumulasem deja, în timp ce iroseam şansele pe care istoria le pune la îndemână în mai fiecare moment al desfăşurării sale. Pe când alţii, este cazul Varşoviei, şi-au revenit destul de repede după seismul din 1989, au înţeles că importantă este propria dezvoltare şi s-au mobilizat sub faldurile acestui steag, mereu actual.
Noi nu ne-am dezmeticit şi nu ne-am revenit complet nici azi. Discursurile elitei politice şi ale sistemului mediatic din România au fost, până acum câţiva ani, orientate obsesiv spre trecut şi au rămas prea multă vreme cantonate într-un perimetru ideologic. Pe când, cum am văzut, alte ţări au beneficiat de oameni politici lucizi, înzestraţi cu un salutar spirit pragmatic, care au încheiat mai repede socotelile cu trecutul şi au înţeles că miza noii perioade e dezvoltarea economică şi orientarea spre viitor. Astfel, Polonia s-a dezvoltat într-un ritm impresionant şi după 2000. Până în 2016, PIB –ul său crescuse de cca 2.5 ori, ajungând la suma impresionantă de 432 miliarde euro (deci de aproape şapte ori mai mare decât nivelul din 1989). PIB-ul României a crescut şi el, în perioada 2000-2016, de cca 4 ori, dar decalajul instituit în ultima decadă a secolului trecut atârnă foarte greu. Şi să nu uităm, una este să sporeşti PIB-ul când se situează la o mărime de 40 miliarde şi cu totul altceva când el trece de 200, 300 sau chiar 400 de miliarde. Cum de Polonia a avut un asemenea success? Ei au cucerit noi pieţe, noi am renunţat la ele. Ei au dezvoltat companii naţionale de anvergură, noi nu am făcut din promovarea capitalului românesc o prioritate. Ei s-au pregătit pentru aderare (în momentul aderării, Polonia avea deja pregătiţi cca 400 de specialişti care să lucreze la nivel european, pe când noi nici astăzi, la 10 ani de la integrare, nu putem afirma aşa ceva. Absorbţia de fonduri europene, cea mai înaltă din regiune, a fost orientată mai ales spre modernizarea infrastructurii şi micşorarea decalajelor dintre regiuni. Noi am consemnat cea mai scăzută rată de absorbţie iar decalajele dintre regiuni au crescut. Ei nu au cunoscut un process de dezindustrializare, mai mult au făcut din dezvoltarea şi consolidarea propriei industrii o prioritate de la începutul anilor `90. De altfel, datorită acestui lucru, Polonia nu a consemnat o recesiune în timpul crizei din 2008-2009. Într-un cuvânt, ce au avut ei, iar nouă ne-a lipsit? Viziune. Noi nici astăzi nu ştim exact ce priorităţi avem, nu am asumat un adevărat program de ţară. Evoluăm fără busolă.
Tema de fundal a momentului pare a fi strategia de dezvoltare a României. Mai fiecare departament şi minister a elaborat o strategie de dezvoltare în perspectivă. Guvernul technocrat, cu două-trei luni înainte de a-şi încheia mandatul, a elaborat şi el o strategie, care, tot aşa, privea în perspectivă. Dacă veţi avea curiozitatea să le număraţi, veţi descoperi peste 20 de strategii, cu deosebire la nivel departamental. Încât, în mod aproape automat, mi-au venit în minte cuvintele unui coleg rostite în anii premergători lui 1989: la noi perspectiva e totdeauna clară, mai dificil este prezentul… Preşedinţia a constituit şi ea o Comisie care urmează să elaboreze un nou proiect de ţară, proiectat a fi gata pe parcursul acestui an. Prea multe date despre activitatea Comisiei nu au apărut; prin urmare, nici nu credem că activitatea sa se va solda cu ceva foarte convingător, cel puţin în perioada imediat următoare.
Mănuşa a fost ridicată de către Academia Română, care, sub noua sa conducere, a elaborat o strategie de dezvoltare în următorii 20 de ani, cu atât mai valoroasă cu cât vine din partea unui organism care nu are propensiuni politice. Documentul este, implicit, un strigăt de alarmă venind dinspre cel mai prestigios for academic al ţării. Nu este timp de aşteptare, pare a fi concluzia care-l străbate. Raportul ICCV 2017, despre care am vorbit la începutul acestor însemnări, parte componentă a strategiei elaborate de Academia Română, surprinde slăbiciunea fundamentală a acestei perioade de 27 de ani, anume credinţa falsă că starea socială este doar produsul subsecvent al dezvoltării economice. Nu s-a înţeles şi nu s-a postulat de la început faptul că un proces complex cum ar fi calitatea vieţii se sprijină pe rezultatele economice, dar reprezintă şi consecinţa unor politici publice deliberate, proiectate şi înfăptuite de către stat. Cum dezvoltarea economică a ţării noastre a fost sincopată, cum evoluţia socială nu a beneficiat de o proiecţie coerentă, România este în situaţia de a regândi şi reface raporturile mari ale societăţii pentru a asigura o evoluţie echilibrată în perspectivă.
Problema aici nu este atât lipsa de viziune, ci viziunea greşită. Când nu ai viziune, întârzii mult mişcarea, te agiţi într-o lume pe care nu o înţelegi. Rezultatul final: o întârziere condamnabilă a propriei dezvoltări. Lucrurile se prezintă cu totul diferit când ai o viziune greşită. De ce? Pentru că ai impresia că ai viziune adecvată. Risipeşti şi ceea ce ai. Iroseşti în mod vinovat. Mai mult te cabrezi să arăţi că acela este drumul bun. Aici este foarfecele istoriei. Este drumul care te scoate nu din competiţie, ci din făgaşul normalităţii istorice. Să apuci pe un drum greşit este una. Dar să stărui, chiar şi după ce vezi bine că drumul este greşit, reprezintă excluderea din contemporaneitatea obişnuită, din normalitatea promiţătoare, care presupune prezenţa statului mai ales acolo unde-i este locul: în perimetrul de decizie strategică. Or noi tocmai de acolo l-am extras.
