Articol de Prof. Univ. Dr. Grigore Georgiu
În prima parte a materialului de faţă am prezentat condiţiile pe care Marea Britanie le-a pus pentru rămânerea în Uniunea Europeană. Condiţii complicate, formulate într-un context complicat. În continuare, vom încerca o analiză sumară a poziţiei formulate de Londra.
Este foarte greu să vorbim într-un limbaj neutru despre modul în care Marea Britanie îşi renegociază relaţia sa tensionată cu UE. Ne poziţionăm, inevitabil, într-o tabără sau în alta. Când discutăm despre un posibil „Brexit”, cu implicaţii strategice, nu există o „dreaptă judecată”, un punct de observaţie şi de analiză din care să apreciem lucrurile cu imparţialitate. Există doar opţiuni, angajamente pentru o direcţie sau alta de acţiune, cu argumente pro sau contra. Pe orice taler al balanţei ne-am situa, e uşor să decifrăm în demersul britanic o anumită logică tranzacţională, cu lanţul ei de condiţionări multiple. Cu abilităţi diplomatice îndelung exersate, Marea Britanie ne prezintă reformele care-i satisfac interesele ca fiind soluţii adecvate la problemele nevralgice ale UE. Chiar dacă unele propuneri pot avea astfel de consecinţe benefice, ele fac parte din clauzele unui contract (ca să nu zicem târg ori şantaj), de tipul: „Faceţi reformele pe care vi le propunem, rămânem în UE! Dacă nu…mai vedem”.
E un fel de ultimatum, iar liderii europeni, deşi s-au simţit puşi la zid, au avut o atitudine concesivă faţă de solicitările britanicilor (cu excepţia celor privind ajutoarele sociale). Ei s-au declarat deschişi spre găsirea unor „compromisuri” care să satisfacă aceste solicitări, dar să salveze şi unitatea blocului comunitar. Pentru că referendumul britanic e perceput în spaţiul continental ca o ameninţare majoră (chiar dacă e plasată, deocamdată, în sfera posibilului) şi pentru că toată lumea înţelege ce consecinţe grave ar avea o ieşire a Marii Britanii din UE. Ar inspiria, poate, şi alte state să urmeze această cale sau ar oferi argumente unor state membre pentru a trata cu lejeritate standardele comunitare, acordând prioritate categorică agendelor naţionale. E posibil, aşadar, într-un scenariu catastrofic, ca decuplarea Marii Britanii de UE să dea startul unui proces lent de dezintegrare a blocului comunitar sau de transformare a lui într-o altă configuraţie, pe care n-o putem anticipa.
Atitudinea britanicilor derivă dintr-un calcul pragmatic, ce utilizează ca grilă de analiză balanţa costuri–beneficii. La o analiză mai detaşată vom constata însă că această atitudine nu are nimic reprobabil în ea. Dar, pentru unii europeni, demersul britanic evocă un joc la două capete sau un plan malonest de marketing, la scară geopolitică, pe care „perfidul Albion” l-a mai practicat şi în alte timpuri. Să ne amintim de „bileţelul” lui Churchill, cu faimoasele procente, de la Yalta, din 1945. Era „anul zero” pentru istoria contemporană, momentul în care s-a „negociat” pe ascuns divizarea Europei, care a durat o jumătate de secol. Această abordare aparţine istoricului Ian Buruma, care citează, într-un text recent, o afirmaţie făcută tot de Winston Churchill, în 1930: „Suntem cu Europa, dar nu suntem parte din ea“.
Această formulare aforistică surprinde atât de expresiv poziţia paradoxală în care se află şi azi Marea Britanie încât ea poate ţine locul oricărui comentariu. Ce ne poate sugera formula: „Suntem cu…, dar nu suntem parte din…”? Gândul ne duce la o motocicletă cu ataş. E o metaforă potrivită pentru a exprima faptul că Marea Britanie e solidară cu Europa, dar se simte încorsetată de regulile comunitare, ca o piesă detaşabilă de ansamblul european. Dar impulsul de a ieşi din UE stă în cumpănă cu tendinţa contrară. Electoratul britanic e nehotărât, indecis, oscilant. După ultimele sondaje, jumătate din electoratul britanic consideră că ţara lor s-ar putea descurca mai bine pe cont propriu, iar cealaltă jumătate e favorabilă rămânerii în UE.
Schimbând perspectiva, constatăm că britanicii care militează pentru ieşirea din UE au şi ei argumente solide. Uniunea nu mai e ceea ce era cândva. În timpul crizei a pierdut mult din forţa ei economică, din dinamismul, atractivitatea şi capitalul simbolic pe care le avea odinioară. Fracturile dintre statele membre s-au adâncit, temele litigioase s-au înmulţit, unitatea s-a erodat, atitudinile de dizidenţă s-au multiplicat, ca şi acuzele că Uniunea funcţionează în favoarea unor state şi în defavoarea altora. În consecinţă, ne-am putea întreba dacă nu cumva britanicii au dreptate. Nu cumva reformele propuse de ei vor reuşi să scoată UE din punctul mort? Sensul acestor reforme merge spre recuperarea deciziilor de către statele naţionale. Să recunoaștem, spune Cameron, că răspunsul la problemele noastre nu este întotdeauna „mai multă Europă”, cum ne-au spus mereu adepţii federalismului. Până de curând, integrarea europeană era privită că fiind ireversibilă. E posibil ca procesul invers să înceapă cu Marea Britanie? Să ne gândim la această simetrie ciudată: liderii europeni au reluat negocierile pentru aderare cu Turcia, în timp ce o ţară puternică din vestul continentului vrea să scape din îmbrăţişarea UE.
Discuţia despre dosarul britanic abia începe. Amintesc o observaţie interesantă a lui B.P. Hasdeu. „Ajunge câteodată o literă pentru a caracteriza o naţiune”, spunea el, referindu-se la litera I din limba engleză. Ce sugerează? Verticalitate, izolare, caracter insular, înclinaţie spre individualizare.
