Articol de Prof. Univ. Dr. Grigore Georgiu
Negocierile dintre UE şi Turcia în privinţa imigranţilor s-au încheiat cu un rezultat neaşteptat de favorabil pentru urmaşii sultanilor de altădată. Mă refer la liderii de azi ai Turciei, care au folosit în cursul negocierilor un ton ultimativ şi uneori chiar acuzator la adresa europenilor, în tradiţia aroganţei otomane de odinioară. La Consiliul European din 17-18 martie s-au auzit câteva voci timide care au îndrăznit să pună în discuţie atitudinea suspect de generoasă a UE faţă de pretenţiile Turciei, dar acordul convenit în 7 martie a rămas neschimbat în datele sale esenţiale. Pentru a-şi lua în serios rolul de paznic al refugiaţilor, Turcia s-a trezit cu un car promisiuni ispititoare, dar care mâine se pot converti în avantaje strategice. Pe bună dreptate, premierul turc a calificat acest moment drept o „zi istorică” pentru relaţiile dintre Turcia şi UE. De fapt, ca să spunem lucrurilor pe nume, Turcia a dat o lovitură trăznet. A câştigat la scor o partidă geopolitică de-o importanţă uriaşă. Şi a câştigat jucând în deplasare, pe terenul UE.
Aranjamentul prevede obligaţia Turciei de a prelua toţi imigranţii ilegali care vor fi returnaţi din Grecia, iar UE se angajează, în schimb, să preia direct din Turcia câte un refugiat legal („sirian”) pentru fiecare imigrant ilegal returnat. Refugiaţii preluaţi din Turcia ar urma să fie relocaţi în ţările UE, conform cotelor stabilite. Cheia acestui acord stă în diferenţa dintre refugiaţii ilegali şi cei legali. Criteriile de departajare sunt relative şi discutabile. Şi unii şi alţii şi-au luat lumea-n cap şi fug de conflicte, de sărăcie şi moarte. Unii oameni politici şi analişti consideră că e vorba de un acord pragmatic şi oportun, care va descuraja reţelele de traficanţi şi va reduce fluxurile migraţiei spre Europa.
E posibil ca această înţelegere să dea roade, să fie o soluţie de avarie, pe termen scurt. Dar ea înseamnă, totodată, şi un eşec al UE, fiind implicit o recunoaştere a politicilor greşite de până acum. Să ne amintim că, în urmă cu doar câteva luni, prin declaraţii nesăbuite ale unor lideri şi prin politica „porţilor deschise”, unele state au încurajat în chip zgomotos valul de imigranţi care a inundat Europa. Ţările care au încercat să stăvilească acest val au fost blamate şi ameninţate cu sancţiuni. Iată că în ultima vreme, sub presiunea realităţilor pe care le-au ignorat multă vreme, liderii care controlează deciziile de la Bruxelles s-au hotârât să blocheze „ruta balcanică” a migraţiei şi au impus Macedoniei să ridice un baraj la graniţa cu Grecia, provocând astfel un adevărat coşmar umanitar, de neimaginat în zilele noastre.
Acum, însă, a închide porţile nu mai este suficient. Imigranţii trebuie opriţi înainte de a ajunge pe teritoriul european. Sub presiune, şi fără alte soluţii, UE a fost nevoită să accepte condiţiile impuse de Turcia. A rezultat astfel o târguială ciudată, în care refugiaţii vor fi returnaţi şi preluaţi dintr-o parte într-alta a Mării Egee, de parcă ar fi vorba de un schimb de bunuri (unele fiind declarate de contrabandă, altele acceptate). Din perspectiva eticii kantiene, în care omul trebuie văzut totdeauna ca scop, nu ca mijloc, aceste prevederi jenante, inspirate de logica afacerilor, pun sub semnul întrebării valoarea morală a acordului. De ce, de exemplu, numărul refugiaţilor preluaţi de UE din Turcia trebuie să fie egal cu numărul migranţilor întorşi pe teritoriul turcesc? Ce sens ocult poate avea această paritate: un refugiat legal contra unui imigrant ilegal? E o contabilitate ce aminteşte de legea talionului. Şi dacă numărul imigranţilor ilegali va scădea spre zero, înseamnă că Turcia va rămâne pe cap cu milioane de refugiaţi, fără a-i putea expedia spre Europa? Sunt multe calcule şi mulţi bani la mijloc, care ne trimit în zona marketingului. Doamna Angela Merkel, care a negociat în numele UE, a fost întrebată dacă poate fi vorba de un şantaj al Turciei la adresa Europei. Răspunsul a fost sec şi elocvent: „Nu. Noi căutăm un echilibru al intereselor”. O formulare perfectă a „realismului” geopolitic. E limpede că doamna Merkel nu l-a citit pe Kant. A consultat alte surse bibliografice.
Dar, la o socoteală finală, de tip realpolitik, punând în paranteze considerentele morale, observăm că tocmai echilibrul „intereselor” lipseşte: europenii nu se aleg cu mare lucru, pe când Turcia câştigă pe toată linia. Şi acest dezechilibru sare în ochi de îndată ce punem pe cântar celelalte condiţii acceptate de UE. Ştiind că europenii nu au de ales, conducătorii Turciei au plusat şi au dublat miza: în loc de trei miliarde de euro, sumă ce era în discuţie în urmă cu vreo trei luni, ei au cerut acum şase miliarde de euro, pentru următorii doi ani. Un adevărat tribut, plătit pentru ce? Pentru o vagă promisiune că refugiaţii nu vor fi lăsaţi să pornească în valuri spre Europa. În fine, să reţinem şi alte prevederi ale acestei originale „capitulaţii”: deschiderea şi accelerarea negocierilor de aderare a Turciei la UE (cine se mai gândea la acest proiect, îngropat de vreo zece ani?) şi angajamentul de a suspenda vizele, începând din luna iunie, a.c, pentru cei aproape 75 de milioane de cetăţeni turci, care vor putea, astfel, să circule liber pe teritoriul european. Desigur, realizarea acestor obiective este condiţionată de capacitatea regimului autoritarist din Turcia de a aplica o serie de reforme interne pentru a garanta drepturile omului, libertatea de exprimare şi alte principii democratice, pe care acum le încalcă sistematic.
Acordul cu Turcia suportă evaluări diferite, în funcţie de perspectiva în care ne situăm analiza. E greu de făcut o evaluare globală, dar câteva consecinţe pe termen lung se pot întrezări prin clarobscurul zilei de mâine. Criza refugiaţilor a sporit importanţa geostrategică a Turciei, iar ancora europeană pe care a dobândit-o acum, combinată cu retragerea Rusiei din Siria, lasă câmp deschis pentru pretenţiile sale hegemonice într-o regiune sfâşiată de conflicte. Dar cel mai important câştig, în ordine practică, este anularea vizelor. În felul acesta, este pe cale de a se realiza o aspiraţie multiseculară a turcilor. De când au sosit la marginea Europei medievale, turcii au râvnit să cucerească inima bătrânului continent, ca şi alte seminţii care s-au rostogolit în decursul veacurilor de la Est la Vest, fascinate de strălucirea Romei şi a altor capitale. Ne răsună şi acum în minte versul eminescian prin care trufaşul Baiazid îi spunea lui Mircea cum va trece ca un uragan peste cetăţile europenilor şi îşi va împlini măreţul vis: „Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,/Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs”. Ceea ce n-au reuşit să facă sultanii cei puternici, în urmă cu sute de ani, sunt pe cale să reuşească acum Recep Erdogan şi Ahmet Davutoglu, noii lideri care visează să înalţe Turcia la strălucirea de odinioară.
În rezumat, ce ar mai fi de spus? Europa e prinsă acum între două procese. Negocierile cu Turcia pentru aderare s-au reluat în timp ce Marea Britanie vrea să abandoneze UE. O coincidenţă ciudată. Să ne uităm pe hartă. Imaginaţi-vă o Uniune Europeană fără Marea Britanie, dar care ar îngloba Turcia. E, oare, un scenariu posibil?
By Maximilian Dörrbecker (Chumwa) – Ain wirk, using data and information from these web sites:
Eurostat dataset migr_asyappctzm (direct download)
Eurostat dataset tps00001 (direct download)
FRONTEX Migratory Routes Map
This base map by alexrk, CC BY-SA 2.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=43280936
