Articol de Grigore Georgiu
Michel Houellebecq, unul dintre cei mai importanţi scriitori francezi, a publicat la începutul acestui an un roman tulburător, cu o temă şocantă: islamizarea Franţei şi a Europei! E o carte provocatoare, de mare forţă, care pune în discuţie viitorul Europei şi ne invită la o reflecţie gravă asupra identităţii europene. Desigur, avem în faţă o operă de ficţiune, o construcţie simbolică, savant elaborată, dar am greşi dacă am vedea în „profeţia” autorului doar o simplă născocire a imaginaţiei sale. Autorul porneşte din teritoriul realităţii cotidiene, descrie situaţii familiare, amestecă în mod credibil fapte şi personaje reale cu altele fictive, pentru a construi lent, prin acumularea unor detalii relevante, un scenariu terifiant, dar „verosimil”, pentru Europa.
Schema narativă e simplă, dar e încărcată de elemente simbolice. Într-o manieră realistă, fără nimic supranatural, romanul ne teleportează în anul de graţie 2022, în plină campanie electorală pentru alegerea preşedintelui Franţei. Scena politică e în fierbere, partidele se agită, fac negocieri şi alianţe, candidaţii participă la mitinguri, se confruntă în dezbateri interminabile la televizor. Actorii politici ne sunt parţial cunoscuţi: Francois Hollande îşi încheie al doilea mandat, Manuel Valls e în fruntea socialiştilor, dreapta e condusă de Jean-Francois Copé, iar Marine Le Pen e candidata Frontului Naţional. Miza alegerilor este uriaşă. După primul tur, dreapta e în cădere liberă, iar socialiştii sunt devansaţi de Frontul Naţional şi – surpriză! – de Frăţia Musulmană. Acest nou partid este condus de Mohammed Ben Abbes, „un musulman moderat”, un lider charismatic, înţelept, vizionar şi pragmatic, deopotrivă. Adversar hotărât al practicilor teroriste, el se bucură de o imagine pozitivă în opinia publică europeană. A înţeles că forţa nu este o soluţie pentru islam şi a ales o altă cale, paşnică, de a pătrunde în „cetatea” europeană. Cu sprijinul socialiştilor, candidatul musulman câştigă alegerile şi formează un guvern care pregăteşte, prin negocieri cu toate forţele politice, tranziţia paşnică a Franţei spre „un nou model de societate”, având ca puncte strategice: refondarea familiei, pacificarea societăţii, accent pe educaţie şi pe moralitatea publică, acceptarea poligamiei, eradicarea şomajului (inclusiv prin retragerea femeilor din spaţiul muncii).
Houellebecq proiectează această frământare politică în fundalul naraţiunii, iar în prim-plan situează un narator inteligent, care vede, descrie şi interpretează evenimentele pentru noi, cititorii. François (nume simbolic, generic) este un intelectual blazat, sceptic, mizantrop, celibatar, pasionat de gastronomie, sex şi alcool. Ajuns profesor universitar la Sorbona, în urma unui doctorat strălucit, el e dezinteresat de politică, dar e un excelent observator şi analist al mediului politic şi cultural. Absorbit de preocupări teoretice, inapt pentru trăriri existenţiale sau religioase profunde, el duce o viaţă obişnuită, de rutină. Asistă ca un spectator distant şi reflexiv la schimbările trepidante din jur, încearcă să înţeleagă direcţia în care se mişcă lucrurilor şi să se adapteze la noile condiţii.
Sorbona, o cetate a raţionalismului, devine universitate islamică, sponsorizată copios de petromonarhiile din Golf. Convertirea profesorilor la islam e încurajată propagandistic şi financiar. Cei care se convertesc sunt recompensaţi cu salarii triple! De ce? Autorul notează, ironic, că noii stăpâni arabi se temeau de un protest al cadrelor didactice. „De fapt, ei încă mai credeau în puterea elitei intelectuale, lucru aproape emoţionant”. Excesul de inteligenţă e asociat cu un pronunţat deficit de voinţă. În final, François e pus în faţa unei alegeri capitale: „Noul statut al Universităţii Islamice Paris-Sorbona”, din anul 2022, îl obligă să se convertească la islam dacă vrea să-şi continue activitatea didactică. Dacă refuză, are şansa de a-şi continua cariera într-o universitate laică. În capitolul final, eroul cărţii stă în cumpănă, nu ştie ce să facă, dar îşi imaginează că dacă se va converti la islam, acest gest va reprezenta momentul de apogeu al carierei sale.
Lărgind cadrul, e important să vedem ce se întâmplă cu Uniunea Europeană în „contra-utopia” lui Houellebecq. Noul lider musulman al Franţei aspiră să ajungă la conducerea Uniunii Europene. Proiectul său politic este acela de a stinge, prin negocieri şi politici de conciliere, disputele bimilenare dintre evrei, creştini şi musulmani. Cele trei „religii ale Scripturii” au o origine comună. Iată un plan de substrat pentru convergenţe posibile. Multe ţări europene (Beligia, Germania, Marea Britanie) ajung să fie conduse de guverne de coaliţie, cu participarea partidelor musulmane. Modul de viaţă se schimbă treptat, islamul cucereşte, prin metode soft, nonviolente, noi poziţii în viaţa socială şi culturală. Încep tratative pentru aderarea la UE a unor ţari precum Maroc, Algeria, Tunisia, Egipt, Liban şi Turcia. Alianţa dintre europeni şi arabi va cimenta un mare ansamblu geopolitic, numit de unii teoreticieni „Eurabia”. Prin această basculare, centrul de greutate al Europei se va deplasa spre sud, pentru a include ţările din bazinul mediteraneean. Ideea este că UE va fi reproiectată şi redefinită după tiparul Imperiului Roman.
Despre semnificaţia cărţii ar fi multe de spus. Raportarea ficţiunii la contextul actual e firească, dar trebuie făcută cu prudenţă. Organizaţia teroristă numită „statul islamic” distruge, îngrozeşte lumea şi face ravagii la frontiera răsăriteană, iar din sud, Europa e efectiv asaltată de noul val al imigranţilor, unul masiv, de nestăvilit. Tabloul trebuie completat prin referinţă la sporul demografic exponenţial al vechilor imigranţi care au prins deja rădăcini în Europa. Cât timp şi până la ce prag critic mai poate rezista modelul cultural occidental la acest asalt demografic şi implicit cultural, din exterior şi din interior, fără a se modifica în datele sale definitorii, specifice? Asta ar fi tema de susbstrat a cărţii. Houellebecq sugerează că identitatea europeană nu mai rezistă în formele ei vechi, depăşite, că e angajată în căutarea unei noi sinteze. Autorul înfăţişează o Franţă care se „predă” islamului, se abandonează pe sine, sfâşiată de lupte intestine, de rafinament intelectual şi dezbateri sterile între „identitari” şi cosmopoliţi.
Citind cartea, ai senzaţia că autorul este interesat să prezinte situaţiile neobişnuite în care ajung personajele ca situaţii fireşti, normale, ca nişte prelungiri logice ale unor tendinţe actuale. Din schimbări mărunte de azi pot rezulta consecinţe mari în viitor. Islamizarea nu e văzută ca o nenorocire abătută asupra Europei, ci ca o soluţie la crizele ei endemice, nesfârşite. Titlul romanului, „Soumission” („Supunere”), ne trimite la sensul primar al conceptului de Islam. În rezumat, romanul vorbeşte despre criza lăuntrică a Europei, despre abandonul unui model cultural şi emergenţa altui model de viaţă. E o radiografie a unei Europe obosite, debusolate axiologic, care aşteaptă o schimbare de paradigmă civilizaţională. E o Europă care aşteaptă, împăcată, sosirea „barbarilor”, ca într-un poem celebru al lui Constantin Kavafis.
Romanul are deja o istorie plină de surprize. Editura Flammarion şi Houellebecq au planificat lansarea cărţii pe data de 7 ianuarie 2015. Dar, cum ştim, în acea zi, sediul revistei „Charlie Hebdo” a fost ţinta unui atac terorist. Autorul se ascunde câteva zile, protejat de poliţie. În numărul apărut înainte de atac, revista ironiza „profeţia” lui Houellebecq privind „supunerea” de bună voie a Franţei faţă de islam. Mai mult, când teroriştii au luat cu asalt redacţia, jurnaliştii care şi-au pierdut viaţa discutau aprins tot despre această carte. Aceste coincidenţe au amplificat impactul cărţii asupra publicului, iar vânzările au bătut toate recodurile. În acest an, cartea urmează să fie tradusă în peste 40 de limbi.
Într-adevăr, faima cărţii are acoperire în valoarea ei literară, de prim rang, dar şi în valoarea ei de document expresiv pentru momentul istoric actual şi pentru sistemul de valori al elitei intelectuale din lumea occidentală. Ştim că marii scriitori sunt înzestraţi cu senzori speciali prin care surprind tendinţele subterane ale epocii lor, descifrează „semnele vremii” şi întrezăresc direcţiile posibile de evoluţie. Houellebecq (un nume care trebuie reţinut) e din această categorie. Romanul său e o cutie de rezonanţă pentru frământările şi dilemele conştiinţei europene de azi.
Un alt aspect semnificativ: personajul cărţii e preocupat obsesiv de opera unui scriitor de la sfârşitul secolului al XIX-lea, J.R.Huysmans, autor al romanului À rebours (În răspăr), un scriitor încadrat de manuale în curentul „decadentismului” (ca atitudine) şi al estetismului formalist (interes pentru limbaj, scriitură rafinată, sofisticată), în vecinătatea lui Fr. Nietzsche, Oscar Wilde sau Gabriele d’Annunzio. Houellebecq interpretează lumea actuală prin ideile şi atitudinile din cărţile lui Huysmans. Prin elita ei intelectuală, lumea occidentală pare fascinată de trecutul ei, înaintează cu spatele în istorie („À rebours”: de-a-ndoaselea, în răspăr). Occidentul se analizează pe sine, autoscopic, în imaginile sale de ieri, îşi descifrază destinul privind în oglinda retrovizoare a istoriei. Cartea lui Huellebecq ne aminteşte de sentinţa lui Paul Valery: „Noi, civilizaţiile, ştim acum că suntem muritoare”.
Sursa foto: Cartea „Supunere”, de Michel Houellebecq poate fi achiziționată de aici http://www.humanitas.ro/humanitas-fiction/supunere
Foto copertă Flammarion: wilkimedia.org, via – http://blogs.rue89.nouvelobs.com/le-coin-du-libraire/2015/01/07/houellebecq-notre-libraire-blogueur-lu-soumission-234021
Foto autor: wikimedia.org
