
Articol de Prof. Univ. Dr. Grigore Georgiu
„Suntem cu Europa, dar nu suntem parte din ea“.
Winston Churchill
Uniunea Europeană a trecut în ultimii ani prin multe crize care i-au pus la grea încercare capacitatea de a acţiona unitar şi eficient. Totuşi, după tergiversări exasperante şi dezbateri febrile, unele pe un ton mai ridicat (cu uşile închise), liderii UE au găsit până la urmă soluţii pentru a depăşi momentele critice. Cât de adecvate sau de costistitoare au fost aceste măsuri, e o altă discuţie. Cert este că UE supravieţuieşte, dar lasă impresia că nu merge în nicio direcţie, ci se învârte pe loc, ca un miriapod, cu mişcări dezordonate, fără centru de coordonare. Preocupările privind dezvoltarea economică sau rezolvarea unor acute chestiuni sociale (cum ar fi şomajul în rândurile tinerilor) au fost trecute în plan secund.
Anul 2015 s-a singularizat printr-o avalanşă de provocări, crize şi evoluţii imprevizibile în spaţiul european, culminând cu atacurile teroriste de la Paris. Raporturile dintre statele membre au fost mai tensionate ca oricând, în special pe chestiunea explozivă a imigranţilor, temă care a alimentat poziţii divergente şi a creat noi fracturi în organismul european. Şi tocmai acum, când Uniunea e într-o situaţie vulnerabilă, cu o cotă scăzută la capitolele încredere şi coeziune, o provocare şi mai dificilă se anunţă la orizont. Despre ce este vorba? Scurt spus, şi fără nuanţe, despre condiţiile puse de Marea Britanie ca să nu părăsească UE. Am spus „fără nuanţe”, pentru că aşa apare solicitarea britanică în percepţia omului obişnuit. Imaginile simplificate ne ajută să vedem desenul mare al unei situaţii, dar estompează inevitabil complexitatea faptelor. Despre ce condiţii este vorba şi cum s-a ajuns aici, adică despre nuanţe şi complexităţi, mai încolo.
O discuţie preliminară despre dosarul britanic a avut loc la ultimul Consiliu European, urmând ca dezbaterile pe fond să se desfăşoare până în februarie, 2016, când UE ar trebui să formuleze un răspuns oficial. „Mizele sunt atât de mari, încât nu putem evita o dezbatere serioasă, fără tabuuri”, a recunoscut franc Donald Tusk, preşedintele Consiliului European. Până atunci, să reţinem această imagine paradoxală, în premieră: liderii celor 28 de state membre dezbat în mod deschis, pe faţă, o temă de o asemenea gravitate: posibilitatea reală ca UE, în formatul actual, să se destrame! Cine şi-ar fi imaginat, în urmă cu 10 ani, să zicem, o asemenea scenă?
Amintim că la începutul anului 2013 (iată, au trecut trei ani de atunci), în contextul crizei economice, pe fondul unei creşterii accentuate a curentului eurosceptic şi sub presiunea grupurilor radicale din partidul conservator, premierul britanic, David Cameron, a anunţat oficial că va organiza până în 2017 un referendum naţional prin care cetăţenii birtanici să decidă dacă ţara lor trebuie să rămână sau să iasă din UE. Ei bine, pentru că se apropie scadenţa, premierul britanic a înaintat în urmă cu două luni o scrisoare oficială către leadership-ul comunitar şi către statele membre, document (vedeţi aici) în care şi-a prezentat propunerile privind reforma blocului comunitar. Poziţia premierului britanic (împărtăşită discret şi de alţi lideri europeni) este că UE nu mai poate funcţiona eficient cu vechile reguli şi structuri, că are nevoie urgentă de aceste reforme pentru a ieşi din impasul actual şi a-şi relua hotărât creşterea economică. Reformele propuse de premierul britanic vizează o redefinire a regulilor comunitare în patru mari domenii: guvernanţă economică, competitivitate, suveranitate naţională şi accesul altor cetățeni din UE la ajutoarele sociale.
Fără a intra în substanţa acestor reforme, menţionăm că primele două vizează modificarea reglementărilor în domenii precum piaţa unică, învestiţii şi derularea afacerilor, pentru a asigura libera circulaţie a capitalului şi o concentrare a eforturilor pe creştere economică. Mai precis, firmele britanice acuză faptul că întâmplină dificultăţi pe piaţa „unică” europeană din cauza fracturii dintre zona euro şi zona noneuro. În consecinţă, reglementările şi politicile economice adoptate de statele din zona euro nu ar trebui să fie obligatorii, ci opţionale pentru statele şi operatorii economici din afara zonei euro. Obiectivul final al reformelor ar fi acela de a conferi Uniunii „flexibilitate” în raport cu solicitările naţionale şi – după exprimarea sugestivă a lui Cameron – de „a introduce competitivitatea în ADN-ul întregii Uniuni Europene”, pentru a consolida astfel poziţia sa în tabloul puterilor globale.
În sfârşit, guvernul britanic doreşte ca imigranţii din statele europene să nu beneficieze de ajutoare sociale în primii patru ani petrecuţi în Marea Britanie. E o solicitare foarte controversată, care a fost respinsă până acum în termeni categorici de liderii europeni, întrucât, dacă ar fi adoptată, ar încălca o serie de principii consacrate în tratatele europene şi ar însemna legiferarea unei discriminări brutale pe piaţa muncii. Propunerea îi vizează, în principal, pe români şi pe toţi imigranţii din ţările central şi est-europene, faţă de care, după cum ştim, presa britanică a dus în anii trecuţi o îndelungată campanie negativă, de o virulenţă neobişnuită.
Dar propunerea cea mai radicală priveşte capitolul suveranitate naţională. Aici e „cuiul” problemei. Marea Britanie resimte îmbrăţişarea sufocantă a UE şi vrea să obţină un spaţiul mai larg de mişcare, deşi beneficiază deja de o serie de excepţii de la regulile comunitare. În viziunea britanicilor, UE trebuie să rămână la stadiul de proiect economic, iar dacă unele state membre doresc să facă pasul spre „o uniune mai strânsă”, Marea Britanie anunţă că nu va participa la o astfel de uniune politică. Mai mult, pentru a scăpa de sub dictatura birocraţiei de la Bruxelles, liderul britanic propune ca parlamentele naţionale să dobândească puteri considerabil sporite, astfel încât un grup de state membre, acţionând împreună, să poată respinge – prin intermediul parlamentelor naţionale – anumite legi sau prevederi din legislaţia europeană care afectează interesul lor naţional. Această măsură temerară pune în discuţie un principiu fundamental al UE: preeminenţa legislaţiei comunitare asupra celei naţionale.
În fine, „la pachet” cu aceste propuneri vine şi argumentul că, dacă aceste reforme vor fi înfăptuite înainte de referendumul preconizat, atunci guvernul britanic ar avea motive temeinice să militeze cu eficienţă pentru rămânerea Marii Britanii în componenţa Uniunii, pentru că va fi vorba despre o „Uniune Europeană reformată”. Aceste propuneri de reformă şi maniera în care David Cameron le-a susţinut într-un discurs (vezi adresa) din 10 noiembrie 2015 – cu alternanţe retorice între un ton ferm, adesea imperativ, şi apelul conciliant la dialog, negocieri şi compromisuri – sugerează ceva din poziţionarea ambiguă a guvernului britanic faţă de UE în chestiunea referendumului. Unele solicitări realiste, care pot avea soluţii negociate (cele referitoare la politicile economice), sunt combinate cu unele maximaliste (cele privind transferul unor competenţe de la instituţiile comunitare la statele naţionale) şi cu unele excesive, oarecum bizare (şi de-a dreptul jignitoare pentru statele central şi est-europene), cum sunt cele care limitează ajutoarele pentru imigranţii comunitari, şi despre care se ştia dinainte că vor fi respinse.
Sursa foto: By Sébastien Bertrand (http://www.flickr.com/photos/tiseb/4592786358/) [CC BY 2.0 or CC BY 2.0], via Wikimedia Commons