de Paul Dobrescu
„Nimic nu va mai fi ca înainte” ni se spune pe mai multe voci. Este vizibil o exagerare, dar, sigur, foarte multe lucruri nu vor mai fi ca înainte. Omenirea se află în război cu Covid-19. Preferăm să menţinem şi noi termenul acesta care înfioară, dar care este adevărat: război. Să menţionăm că, în momentul când aşternem aceste rânduri, a apărut vestea înfiorătoare că sămbătă, 21 martie, în Italia au fost 793 de decese din cauza noului coronavirus, iar în Spania 367. Atâtea decese într-o zi nu sunt nici într-un război clasic!
Ca să înţelegem mai bine ce se întâmplă, să menţionăm că avem de-a face cu un război care se desfăşoară la două etaje între care este bine să distingem. Războiul medical propriu-zis, care neîndoielnic este prioritar, mai ales că se măsoară în vieţi omeneşti. Este un război pierdut de către Europa şi câştigat în cea mai mare parte de către Asia. De ce? Europa a avut timp să se replieze şi nu a făcut-o. A aşteptat într-o expectativă condamnabilă când confruntarea era în toi în Asia. Dumneavoastră cunoaşteţi vreo dispută militară de o anumită amploare în care ţările care (încă) nu sunt implicate în conflict să nu privească cu maximă atenţie la teatrul de război şi să detaşeze concluzii, să ia chiar măsuri ca şi când ar fi deja parte a conflagraţiei? Uniunea Europeană a privit, a aşteptat şi s-a complăcut într-o indecizie prelungită.
Persoana care se afla în fruntea delegaţiei chineze care a adus material medical în Italia a avut o remarcă venită din partea omului care trecuse prin necaz: de ce sunt atâte persoane pe stradă? Ţările din Asia – Japonia, China, Coreea de Sud – au învins virusul cu două arme: izolarea şi testarea în masă. Şi astăzi, când Europa a devenit epicentrul pandemiei, când numărul morţilor de pe continentul nostru l-a depăşit cu mult pe cel din China, mulţi oameni continuă să se plimbe pe stradă, iar testarea este cvasiîntâmplătoare.
„Financial Times” publică o statistică şi o serie de grafice extrem de instructive despre evoluţia pandemiei: „În 30 de ţări europene, numărul de îmbolnăviri a trecut de 100, iar regiunea în ansamblu deţine cam 75% din noile cazuri de îmbolnăviri. Evoluţia pandemiei se află în plină desfăşurare într-o serie de alte ţări,” unele din ele înscriindu-se pe aceeaşi traiectorie cu cea a Italiei”. Este afirmaţia cheie a publicaţiei care ar trebui să pună în gardă nu doar fiecare stat, ci pe fiecare dintre noi. Joncţiunea dintre măsurile statului şi comportamentul cetăţeanului este fundamentală. Aici a pierdut Europa războiul de care vorbim şi aici l-a câştigat Asia, dincolo de multe alte lucruri care pot fi spuse. Nici statul, nici cetăţeanul nu au înţeles că „la război ca la război”. Trăim o încleştare medicală, dar care va avea consecinţe geopolitice. În domeniul politic, spunea Cioran, victoriile sunt întodeauna morale. Rezultatele care nu pot fi, acum, prevăzute în întregime vor împinge lumea uşor, uşor într-o matcă diferită. Ca după orice război!
Celălalt nivel este reprezentat de războiul economic. Este limpede, ritmul de dezvoltare al Chinei va scădea. La fel şi cel al Americii, la fel şi cel al UE. Priviţi însă câţi bani se investesc pentru a preveni un declin masiv, pentru a trece mai uşor peste criza care se anunţă. Să luăm exemplul Germaniei. Berlinul a abandonat austeritatea fiscală susţinută cu atâta îndârjire. A investit în economie – sub diferite forme – 356 miliarde euro, cca 10 la sută din PIB-ul ţării. În 2009, se operase o modificare a Constituţiei, tocmai pentru a se interzice contractarea unor datorii care să treacă de 0,35% din PIB, cu menţiunea că prevederea respectivă poate fi eludată „în situaţii de urgenţă excepţională”. Aşa este considerată situaţia prezentă, iar Angela Merkel declară: „Vom face tot ce este necesar. Şi nu ne vom întreba în fiecare zi ce înseamnă asta pentru deficitul nostru”.
Observaţi schimbarea de poziţie? Britanicii investesc în ajutorarea propriei economii o sumă similară. Americanii cam de trei ori mai mult. De ce? A doua zi după încheierea crizei coronavirusului, se startează o nouă cursă a dezvoltării, care va stabili noua ierarhie mondială. Nimeni din puterile semnificative nu-şi poate îngădui să rateze acest start, sau să rămână semnificativ în urma partenerilor de competiţie. Din acest punct de vedere, într-adevăr nimic nu va mai arăta ca înainte. Cu învăţămintele recesiunii din 2008-2009 în minte, se va inaugura o competiţie extrem de dură, în care temerea noastră este că va triumfa deviza – mărturisită sau nu – „Fiecare pentru el însuşi”. Atunci, după expresia Președintei Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde, „ţările emergente au tras ţările bogate de pe marginea prăpastiei”. Ce se va întâmpla acum? Problemele comune vor fi împinse în plan secund. Va mai fi ceva împins în plan secund: preocupările ţărilor mai puţin bogate, ţărilor confruntate cu dificultăţi. Lumea va fi condusă de două superputeri – SUA şi China – secondate de puterile regionale, Japonia, Germania, India, Marea Britanie, Franţa, Rusia. Va urma o pauză, după care vor veni puterile alese în bună măsură de perioada dificilă care urmează. Inegalitatea din cadrul ţărilor şi dintre ţări va deveni dominantă. Este noua vârstă geopolitică a lumii.
Citește și „Revolta metafizică”
Sursa foto: wikimedia/pngtree.com via www.dailymaverick.co.za
