Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu
Preşedintele Trump nu se depărtează mult de candidatul Trump
Când un nou preşedinte al SUA rosteşte primul discurs, toată lumea îşi îndreaptă privirile spre Washington. De data aceasta, atenţia a fost înzecită, iar cuvântul noului preşedinte urmărit cu sufletul la gură. Nu datorită faptului, aşa cum s-a spus, că Donald Trump „este un preşedinte contestat”, ci pentru că noul şef al administraţiei a anunţat din timpul campaniei că va promova o politică radical diferită de ceea ce a existat până acum. Întrebarea care stătea pe buzele tuturor era: va menţine Preşedintele linia anunţată în timpul campaniei? Altfel spus, preşedintele Trump se va depărta mult de candidatul Trump? Modificări de poziţii şi de politici vor fi, de bună seamă; unele dintre ele au apărut chiar în această primă poziţie oficială. Donald Trump a arătat însă o consecvenţă impresionantă şi acest lucru nu ar trebui să scape. Noul preşedinte se arată a fi om de convingere, purtător de credinţe politice mai profunde. Cum America şi lumea întreagă au preferat în ultimele decenii aerul îmbietor al pertractărilor, al concesiilor, al amânărilor, poziţia tranşantă exprimată de preşedinte a avut prospeţime, dar şi ceva care inspiră temere: temerea resimţită în faţa a ceva nou ori necunoscut. Preşedintele a afirmat clar: „de azi înainte, o nouă viziune va guverna ţara noastră”. În ce constă noua viziune?
Puterea înapoi la poporul american
Discursul anunţă o luptă aprigă: lupta presupusă de dislocarea puterii din mâinile establishmentului şi redarea ei deţinătorului real: poporul american. Iată cum fixează noul preşedinte acest moment şi acest proces: „Noi nu transferăm doar puterea de la o administraţie la alta, de la un partid la altul, ci transferăm puterea de la Washington DC către dumneavoastră, poporul american”. Să recunoaştem, formulă memorabilă, care va rămâne în panoplia cugetărilor politice despre democraţie şi rostul ei adevărat. Ca să înţelegem unele din rădăcinile acestei poziţii, este nevoie de câteva explicaţii. În ultimele 4-5 decenii, America şi lumea dezvoltată a fost condusă de ideologia neoliberalismului. Care a favorizat capitalul şi a dezavantajat munca, a stimulat o evoluţie inegalitară a celei mai puternice ţări a lumii şi a afectat, astfel, principala forţă de echilibru a unei societăţi: clasa de mijloc, aflată într-o restrângere dramatică. Pe parcursul acestor decenii, elita americană s-a îngemănat cu establishmentul, abdicând de la misiunea ei de forţă de propulsie a societăţii americane. În aceste critici, Trump nu se depărtează foarte mult de Barack Obama, care, chiar în timpul camapaniei, a vorbit în termeni duri şi sugestivi despre inegalitatea care afectează chiar funcţionarea economiei de piaţă, despre elita care a devenit insensibilă la procese economice grave. Este, totuşi, meritul actualului preşedinte că a încorporat toate aceste evoluţii negative într-o viziune, într-un adevărat program de guvernare şi a afirmat fără rezerve: nu se mai poate merge aşa.
După opinia noastră, avem de-a face cu epuizarea paradigmei neoliberale care a ghidat evoluţia Americii şi a multor ţări dezvoltate în ultimii 40-50 de ani. Epuizarea de care vorbeam l-a „creat”, l-a „chemat” pe Trump şi nu invers. Când o paradigmă este pe cale de epuizare, personalitatea care anunţă alternativa este, prin forţa lucrurilor, contestabilă. În realitate, cu cât vine mai devreme, cu atât mai bine. Numai o personalitate afirmată în alt domeniu, nemulţumit de evoluţia ţării sale putea proclama noua viziune cu atâta fermitate. Încleştarea cu „sistemul”, cu establishmentul este un proces fără îndoială complicat, anevoios şi pândit de multe riscuri. Vom vedea cum vor evolua lucrurile. Deocamdată, să ne bucurăm că procesul a fost anunţat, poate chiar inaugurat. Nimeni nu poate spune dacă Donald Trump va izbândi. Ceea ce putem spune este că America se află în declin. Iar victoria lui Trump este o încercare de relansare a ţării, votată şi aprobată de electoratul american.
„Carnagiul american se opreşte acum”
Fireşte, un asemenea angajament are nevoie de un portret negativ, deliberat îngroşat al situaţiei prezente. Pe care autorul îl denumeşte – iarăşi sugestiv – „carnagiu american”. „De prea multă vreme un mic grup din capitala noastră culege roadele guvernării, în timp ce poporul plăteşte costurile. Washingtonul a înflorit, dar poporul nu beneficiază de această bogătie. Politicienii au prosperat, dar joburile au dispărut, iar fabricile s-au închis. Establishmentul se protejează pe el însuşi dar nu cetăţenii acestei ţări. Victoriile lui nu au fost şi victoriile voastre. Triumfurile lor nu au fost şi triumfurile voastre”. Vorbim – continuă noul preşedinte american – de fabrici părăginite, de mame şi copii zbătându-se în sărăcie chiar în oraşele americane din centrul ţării, de un sistem de educație plin de resurse financiare, dar care ne privează tinerii de adevărata pregătire; fără a mai vorbi de drogurile care au răpit multe vieţi. „Acest carnagiu se oprește acum și aici”. În această descriere, şi incantaţiile retorice sunt mai puternice. „Trebuie să ne protejăm granițele de alte națiuni care ne fură fabricile, ne distrug și ne iau locurile de muncă”, „vom aduce joburile înapoi, vom avea granițe sigure, ne vom aduce bogăția în țară, precum și visele” sunt lucruri care trebuie spuse într-un asemenea moment. Dar mult mai greu de realizat.
S-a spus că preşedintele american declară război procesului de globalizare, care ar fi produs carnagiul de care vorbim. Este momentul să amintim că, aşa cum spunea Henry Kissinger, „globalizarea este un alt nume pentru dominaţia SUA”. Ea a lucrat în interesul SUA atâta vreme cât economia americană a fost competitivă şi a putut valorifica în interes propriu cadrul instituţional creat de către globalizare. Pentru o ţară ca America, soluţia este ridicarea competitivităţii propriei economii. Putem fi de partea noului preşedinte american când vorbeşte despre delocalizarea producţiei fără o analiză severă a consecinţelor – economice şi sociale – dar soluţia – aducerea înapoi a capacităţilor delocalizate – este un proces mult mai complicat. În acest domeniu, „noua viziune” despre care vorbeşte şeful administraţiei americane ridică cele mai multe semne de întrebare. Locul lăsat gol la cârma globalizării cheamă alţi pretendenţi. La recentul Forum Economic Mondial de la Davos, preşedintele Chinei a pledat pentru globalizare şi pentru menţinerea acesteia, pe când America şi alte ţări dezvoltate încep să proclame, deschis sau ocolit, încheierea actualului ciclu al globalizării. Atunci cum va evolua lumea şi cine se va afla la cârma ei?
Dreptul de a situa pe primul loc propriile interese
Un lucru este cert. Preşedintele american va inaugura o nouă eră, în care interesele Americii trebuie puse pe primul loc. Totul va fi examinat şi re-examinat prin această prismă. „Din acest moment înainte, America va fi pe primul loc. Mai întâi America”. Avem a reproşa ceva noii orientări? Doar dacă nu vrem să punem capăt fariseismului care continuă să domine multe judecăţi şi atitudini. Nu fiecare ţară pune pe primul loc propriile interese? Şi nu este demnă de dispreţ ţara care nu pune pe primul loc propriile interese?Au fost comentarii grăbite care au vorbit despre „populism” şi „naţionalism”. Cel mai bun contraargument este furnizat chiar de preşedintele american în interiorul aceluiaşi discurs „Vom cultiva prietenia şi înţelegerea cu celelalte naţiuni, dar o vom face înţelegând că este dreptul tuturor naţiunilor să pună pe primul loc propriile interese. Nu vom căuta să impunem sistemul nostru de viaţă altcuiva, ci mai degrabă să-l oferim ca exemplu”. Este o viziune simetrică, demnă de semnalat. „America pe primul loc” este însoţită de precizarea, esenţială, că fiecare ţară are dreptul – şi datoria – de a proceda la fel. O viziune realistă asupra relaţiilor internaţionale. Întârzierea – sau chiar tăcerea – păstrate în comentariile din ţara noastră pe marginea acestui subiect nu arată decât că, pur şi simplu, ne este greu să ne acomodăm cu nou poziţie. Ne-am obişnuit prea mult să decidă alţii în locul nostru. Să ne justificăm poziţiile şi atitudinile arătând către alte capitale mult mai importante, dând a înţelege că aceasta este poziţia partenerilor strategici…
