Rana deschisă pe trupul Europei

Articol de Paul Dobrescu

Un comentator german afirma, recent, în Der Spiegel: „Dacă în Germania rosteşti ceva în favoarea Greciei, automat eşti izolat”. Acelaşi sentiment apăsător al izolării şi-ar face apariţia şi în cazul în care cineva ar rosti ceva favorabil despre Germania în spaţiul elen. Acesta este rezultatul politic şi psihologic al evoluţiilor nu din ultimele luni, ci din ultimii patru cinci ani. De când criza grecească a apărut în spaţiul european.

În aceşti ani am auzit repetate în diferite feluri afirmaţia că „furnicile germane hrănesc greierii greci”, că „leneşii” şi „risipitorii” greci trăiesc din „punga  contribuabilului german”. Ca-n orice dispută de acest gen, lucrurile au escaladat cu totul nepermis: grecii – s-a afirmat în spaţiul german -ar trebui „să vândă  Acropole pentru a-şi plăti datoriile” iar în cel elen că  „ocupanţii nazişti”  n-ar trebui să uite prea repede istoria.    Repetate ani de-a rândul,  asemenea  afirmaţii  au generat o percepţie cvasigeneralizată în rândul celor două popoare. Mai ales că uneori au fost angajate în dispută şi personalităţi de prim rang ale vieţii politice din Grecia şi Germania. De pildă, Wolfang Schauble a comentat la un moment dat că „nu este sigur  că toate partidele politice din Grecia sunt conştiente de responsabilitatea pe care o au cu privire la situaţia dificilă în care se află ţara lor”. Reacţia a venit din partea lui Karolos Papoulias care a luptat în timpul ocupaţiei naziste a acestei ţări: „Nu pot accepta ca domnul Schauble să-mi insulte ţara… Cine este domnul Schauble să insulte Grecia?” Apoi, referinduse la momentele dramatice din timpul celui de-al doilea război mondial, preşedintele Greciei precizează: „Noi am fost întotdeauna mândri să apărăm nu numai libertatea  noastră, libertatea ţării noastre, ci şi libertatea Europei”

Zilele acestea, presa a publicat unele informaţii lămuritoare pentru tema de faţă. Omul care a susţinut linia dură a poziţiei germane faţă de Grecia, omul care a propus chiar ieşirea temporară a Greciei din zona euro, Wolfang Schauble, ministrul de finanţe al Germaniei, a fost aplaudat în ţară pentru poziţia sa dură. Într-un pol publicat luna aceasta, domnul Schauble ocupă prima poziţie pe scala aprecierii publice, prestaţia sa fiind apreciată pozitiv de 70 de procente dintre cei chestionaţi. În felul acesta, ministrul de finanţe german o devansează pe doamna Merkel  şi devine cel mai popular personaj politic din cadrul conservatorilor germani.

Două lucruri ne-au atras în mod special  atenţia: corespondenţa dintre linia dură reprezentată de ministrul de finanţe german şi convingerea împărtăşită de cea mai mare parte din partidul în care activează domnia sa. Încât chiar şi cancelarul nu poate propune ceva mult diferit de poziţia ministrului de finanţe. De altfel, acesta din urmă a declarat că dacă poziţia sa nu convine,  poate înainta demisia oricând. Susţinerea de care se bucură în cadrul Bundestagului şi al partidului ne avertizează însă că poziţia pe care o reprezintă va continua să fie reafirmată.

A doua problemă are în vedere calea de ieşire din acest impas politic şi psihologic. Da, este adevărat, de curând s-a ajuns la un Acord de împrumut al Greciei, al treilea! Mulţi specialişti susţin că Grecia nu se va putea redresa, chiar şi după acest împrumut financiar. Deci problema fundamentală nu este datoria, ci redresarea. Dacă se instalează redresarea, se va plăti şi datoria. Dacă nu… Iar prima condiţie a redresării este refacerea încrederii.

Germania consideră că autorităţile greceşti nu negociază cu gândul la înfăptuirea celor stabilite, iar Grecia crede că în poziţia germană precumpănesc considerentele care urmăresc „pedepsirea”. Problema gravă este că aceste idei, judecăţi au fost spuse în diferite feluri şi fără o minimă preocupare pentru consecinţe. Astfel, ele au coborât „în stradă” şi au modelat o atitudine. Dacă un lider german – sau elen – ar fi să-şi schimbe poziţia, cel puţin pe moment ei nu o pot face. Pentru că sunt somaţi de propriul electorat, de propriul popor, care au asimilat acuzaţiile rostite cu atâta lejeritate timp de ani de zile şi acum cer propriilor reprezentanţi  „să le apere interesele”. O eventuală atitudine mai raţională, mai cumpătată ar putea fi asimilată „trădării”, pactizării cu alte interese. Astfel, liderii celor două ţări şi „directorii de opinie publică” sunt, într-un fel, prizonierii unor atitudini, judecăţi şi reacţii pe care ei înşişi – la ceas de mânie sau de încordare, direct sau indirect, –  le-au repetat şi chiar le-au încurajat.

Realitate tristă la care ar trebui să medităm foarte, foarte serios cu toţii. Cuvintele grele şi grave nu trebuie rostite nici între persoane şi cu atât mai puţin între popoare, pentru că ele nu lasă loc de împăcare prea curând şi pot săpa prăpastii care nu pot fi recuperate decât cu trecerea deceniilor. Într-un anume fel, rana aceasta este mai importantă decât datoria propriu zisă. Nu este doar o rană deschisă între cele două ţări, ci o rană pe trupul Europei. Un adevărat „Zid al Berlinului”. Mai complicat, mult mai complicat decât cel ştiut, pentru că este supraetajat. La temelie se află o problemă econmomică, problema datoriei legată nu atât de „risipă”, cât de lipsa de competitivitate. După care urmează „etajul psihologic”, al neîncrederii, al suspiciunii, uneori chiar al urii. La fel de complex ca şi temelia, la fel de dificil de înlăturat.

About the Author

Paul Dobrescu

Paul Dobrescu este profesor universitar la SNSPA, fondatorul Facultății de Comunicare și Relații Publice (FCRP), rector SNSPA în perioada 2008 – 2012; în prezent, conduce editura Comunicare.ro și Centrul de Cercetare în Comunicare din cadrul FCRP; printre cărțile publicate se numără: La ruse de la mondialisation. L’assaut contre la puissance américaine (2015, Paris, L’Harmattan), Un deceniu cât un secol. Secolul lumii emergente (2014), Lumea cu două viteze. Puterile emergente şi ţările dezvoltate (2013), Viclenia globalizării. Asaltul asupra puterii americane (2010), Geopolitica (2008), Mass media și societatea (2003), Iliescu contra Iliescu (1997), America Americii – California (1993), Computere şi trandafiri sau paradoxurile progresului (1986); a îngrijit și prefațat traducerea în limba română a lucrărilor: R. Kaplan, Răzbunarea geografiei (2014), D. Cohn-Bendit şi G. Verhofstadt, Trezeşte-te, Europa! Manifest pentru o revoluţie postnaţională în Europa (2013), G. Verhofstadt, Ieşirea din criză. Cum poate Europa salva lumea (2012), H. Kissinger, Despre China (2012), W. Lippmann, Opinia Publică (2009).