de Alina Bârgăoanu
Vremuri fără precedent
Așa cum am repetat deseori în ultima vreme, trăim vremuri excepționale, complexe, pentru care foarte puțini dintre noi putem stabili un tip de precedent; cu excepția, desigur, a cazurilor – tot excepționale – de supraviețuitori ai gripei spaniole sau supraviețuitori ai evenimentelor care au zdruncinat, simultan, întreaga planetă în secolul trecut, cum ar fi ultima conflagrație mondială.
Orice alte evenimente cu care încercăm să ne conectăm, în speranța că putem învăța ceva din ele oferă doar precedente parțiale. Pentru a da câteva exemple sumare, experiența căderii Comunismului nu e relevantă pentru cineva din America de Sud, Cernobîl-ul nu e relevant pentru un american, dincolo de publicitatea creată printr-un documentar promovat masiv; criza „globală” din 2007-2008 a poposit în Uniunea Europeană mai târziu; în plus, un cetățean german o vede în mod fundamental diferit față de un grec. Ebola nu ne-a atins aproape deloc, nici în plan real, nici al percepției, pe cei din Europa Centrală și de Est, probabil pe nimeni din întreaga Uniune. Sirienii obișnuiți, prinși, nici ei nu mai știu în mijlocul a ce, trăiesc, de ceva timp, o catastrofă umanitară; dar nu se poate spune că toată planeta trăiește această dramă simultan și cu aceeași intensitate; nici măcar statele din proximitate, cele afectate direct sau indirect de evoluțiile din zonă. 11 septembrie se apropie, poate, din punctul de vedere al bulversărilor imediate, dar și al celor pe termen mediu și lung.
Filmul „Babel” ilustra, în mod magistral, faptul că o pușcă vândută în Japonia declanșează, în lanț și oarecum la întâmplare, evenimente ieșite din comun în Maroc, SUA, Mexic. Mulți am văzut filmul, i-am înțeles mesajul, dar am rămas cu impresia că este vorba, totuși, despre o metaforă a lumii de azi, o metaforă despre globalizare, despre hiperconectivitate, despre destinul care, la fel ca în tragedia greacă, lovește la fel de nemilos, numai că la scara întregii planete.
Sub rezerva că evoluția evenimentelor va putea dărâma orice predicție, consider că, oricât de spectaculoase vor fi sau ni se vor părea schimbările, ele vor reprezenta mai curând o accelerare a tendințelor pe cale de a se instala înainte de declanșarea pandemiei. Cel puțin pentru domeniul comunicării, pare că va fi vorba mai degrabă despre accelerarea sau îngroșarea unor tendințe și trăsături pe care le vedem deja. Dintre acestea, menționez: globalizarea spațiului comunicațional în paralel cu spargerea lui în câteva mari blocuri regionale, competiția retorică, pierderea monopolului asupra narațiunilor și interpretărilor dominante deținut, până de curând, de „Occident”, rolul preeminent al platformelor digitale în spațiul public.
Aceleași conținuturi, teme și retorici
Ceea ce este, într-adevăr, spectaculos în cazul pandemiei Covid-19 este faptul că, în ciuda fragmentării, polarizării, posibil chiar disoluției spațiilor comune/ publice (tendință care precede pandemia și posibil îi va supraviețui) și, mai ales, în ciuda bombardamentului informațional nemaiîntâlnit pe tema noului Coronavirus, putem sesiza o anumită uniformitate a conținuturilor, a temelor, a retoricii.
Este imposibil, indiferent de network-ul din care facem parte (de conturul spațiilor publice, semi-publice sau ne-publice în care ne mișcăm), să nu fi fost bombardați zilele acestea fix cu aceleași zvonuri, conspirații, „adevăruri ascunse pe care nu ți le-a spus nimeni până acum”. Teme, conținuturi, retorici – repet – extrem de uniforme.
1. Virusul este creat într-un laborator (cu variații, desigur) „din China”, „din SUA”, din „Israel”; ca să susțină sau, dimpotrivă, să perturbe interesele „Chinei”, „Americii”, în general, să susțină interesele „forțelor oculte”, ale „bogaților”, pe scurt, să instituie o „nouă ordine mondială”; alte variații ale scopurilor: „să scape de vârstnici”, „de săraci”, de „migranți”, să distragă atenția de la schimbările climatice sau opusul, să rezolve problemele climatice; există și varianta că virusul a fost „scăpat” accidental, dar locațiile și interesele pe care le satisface rămân aceleași.
2. Există leacuri/ tratamente/ chiar vaccinuri care, alternativ, ne sunt „ascunse”, ne sunt „inaccesibile”, „refuzate” sau în care noi nu credem „pentru că nu suntem pregătiți să le primim” (alternativ – „am pierdut credința”, „nu ne armonizăm cu universul”, „avem blocaje energetice”, „am păcătuit”, „suntem într-un conflict interior”): vitamina C, apă sărată, lămâie amestecată cu bicarbonat, oțet, diverse medicamente ieftine (doar 10 lei); și chiar vaccinuri pe care ni le „fură”/ „copiază” – alternativ – tot actorii enumerați mai sus.
3. „Cineva” – alternativ, cam tot actorii menționați anterior, în unele cazuri, mergând până la personalizare (Bill Gates) vrea să ne vaccineze cu forța, să ne introducă un cip sub piele; din diverse motive – alternativ: pentru a ne controla, pentru a ne supraveghea, pentru a ne rupe legătura cu divinitatea, cu energia universului, pentru a distruge familia tradițională.
Chiar și tema diaspora – care pare una foarte locală, născută în urma unei situații într-adevăr particulare, creată de venirea în țară, într-o perioadă compactă de timp, a unui număr mare de cetățeni români care trăiau în afara granițelor țării – este, în plan retoric, manifestarea unei strategii de distanțare – nu socială – față de celălalt, de străin, de necunoscut, de outsider. În alte țări, această distanțare a cunoscut alte forme de manifestare, în funcție de contextul specific: „asiaticul/ chinezul” (în lumea occidentală), „rasa albă” (în afara lumii occidentale), „emigrantul/ refugiatul” (în țările confruntate cu fenomenul migrației sau doar anxioase în legătură cu posibilitatea lui). Peste tot în lume, ca urmare a acestui tip de retorică, au fost vandalizate magazine, atacate grupuri de persoane, evitate, fie și doar retoric, produse (exemplu cules chiar înainte de a trimite acest material spre publicare – cineva se întreba dacă pungile de legume înghețate vândute la supermarket și care provin din Italia nu sunt un focar de infecție).
Pentru mine este uluitor faptul că aceste conținuturi, teme, retorici au circulat atât de uniform nu doar în România, ci la nivel global. În media mainstrem, pe bloguri centrale sau periferice, pe Facebook, în grupurile conservatoare, în grupurile progresiste, în grupurile publice, în grupurile închise, în mass media axate mai degrabă pe persoane vârstnice, pe platforme digitale care vizează preponderent adolescenții. Conștientizarea acestui fapt ar putea constitui punctul de plecare pentru redescoperirea unui nou tip de solidaritate și, de ce nu, chiar de umanitate. Știu, dau semne de naivitate.
Rugăminte pentru cititori: încercați să nu luați în râs, în bășcălie aceste teme, conținuturi, retorici, deși tentația ar putea fi mare. Doar conștientizați, vă rog, faptul că ați fost expuși la ele indiferent de simpatii sau afilieri politice, rezidență, vârstă, nivel de pregătire și alte criterii. În mod sistematic și, aș spune, în unele cazuri, chiar profesionist.
