Articol de Alina Bârgăoanu
Controversa dintre guvernul de la Roma și Comisia Europeană pe marginea bugetului are certe accente de déjà vu, cel puțin din punctul de vedere al retorcii. „Narațiunile” aflate în competiție par ușor scoase de la naftalină: piețele sunt nervoase, bugetul Italiei este un semnal prost pentru piețe, guvernul Italiei nu ar trebui să se întindă mai mult decât îi este plapuma, „piețele îi vor învăța pe italieni ca data viitoare să voteze cum trebuie” (aceasta chiar este o declarație, aparținând comisarului european pentru buget Günther Oettinger), nu vom transfera banii cetățenilor muncitori și economi din Nord către cei mai puțin… productivi/ competitivi (ca să nu spunem direct „leneși”) din Sud; de cealaltă parte: euro este o „cușcă germană” (Paolo Savona, prima propunere pentru ministru de finanțe, respinsă de Președintele Italiei), nu cedăm, euro/ Bruxelles-ul au distrus Italia, între piețe și popor, alegem poporul. Pe scurt, Nordul cumpătat vs. Sudul risipitor sub atenta supraveghere a piețelor financiare. Tot în linia continuității, Președintele Comisiei Europene Jean-Claude Juncker a explicat faptul că Italiei i s-a permis de ceva timp să depășească nivelul de îndatorare cu 30 de miliarde de euro în ultimii trei ani recurgând la o expresie prin care explicase, în 2016, aceleași concesii făcute Franței: „Italia e Italia”; „Franța e Franța”. Au intrat speechwriter-ii în pană de idei?
Sunt și suficiente diferențe. Da, italienii sunt… italieni. La o primă vedere, emisiunile TV în care sunt invitați reprezentanții actualei coaliții aflate la putere (Mișcarea 5 Stele și Liga) par mult mai spumoase decât cele ale policitienilor greci în momentul de maximă confruntare cu Bruxelles-ul. Și nu îmi aduc aminte de vreun episod care să semene cu cel în care europarlamentarul Angelo Ciooca (Liga) și-a scos pantoful – made in Italy – și a bătut cu acesta peste teancul de hârtii al comisarului Pierre Moscovici.
Dincolo de aceste diferențe – amuzante, grotești, cum doriți, putem aborda câteva aspecte de fond. Italia… e Italia. Vorbim despre un stat fondator și despre a treia economie ca mărime în interiorul zonei euro. Datele despre contextul economic și social pot fi ușor copleșitoare: datoria reprezintă 131% din PIB (a cincea din lume ca procent din PIB); numai valoarea dobânzilor aferente acestei datorii este de 70 de miliarde de euro anual; șomajul în rândurile tinerilor se situează între 32 și 35%, nivel care se regăsește, dar la un nivel mai scăzut, în Grecia și în Spania; PIB/ capita este sub nivelul anului 2007. Interesant este că multe dintre declarațiile liderilor actuali – oficiali europeni sau lideri ai statelor membre – au un aer de surprindere, ca și cum Italia ar fi aterizat acum în zona euro și ar fi dezechilibrat, dintr-odată, toate statisticile privind datoria, deficitul, șomajul.
Sunt și alte elemente de diferențiere față de criza finanțelor grecești. În momentul său de vârf, această criză nu a „beneficiat” de cuplarea cu un alt fenomen cu potențial de explozie socială, anume criza refugiaților. Și Grecia a fost afectată de valurile de refugiați, dar cele două crize s-au succedat și nu au alcătuit, ca acum, în cazul Italiei, un cocktail în care e greu să mai diferențiezi între nemulțumirea cauzată de presiunea economică și cea cauzată de sosirea, în valuri, a refugiaților.
În sfârșit, o diferență netă între situația Greciei și cea a Italiei este următoarea: Grecia a reprezentat prima criză majoră în interiorul zonei euro; se putea invoca faptul că, fiind vorba despre o premieră, ne-a fost mai greu să identificăm cauzele structurale și măsurile corespunzătoare, nu a existat dezbatere, specialiștii au fost luați ei prin surprindere etc. Dar, din 2008 încoace, au curs munți de cerneală pe acest subiect, au apărut lucrări dintre cele mai respectabile, volume întregi, nu doar editoriale cu titlu de semnal de alarmă; s-a articulat un cvasi-consens în jurul ideii că euro creează periferie financiară și că este un factor structural de divergență între Nordul și Sudul zonei euro, precum și a ideii că măsurile de austeritate exacerbează dificultățile prin care trece o economie aflată în pragul recesiunii.
Faptul că mantra austerității a dominat, în mod eronat, deciziile referitoare la Grecia și la criza euro reprezintă o idee îmbrățișată de mai toți autorii care au scris pe subiect; chiar și decidenți – asociați mai degrabă FMI și mai puțin Comisiei Europene – s-au raliat acestei idei. Declarațiile cele mai cunoscute și mai ferme sunt cele aparținând actualei directoare a FMI, Christine Lagarde, director FMI. Dar și de la nivelul Comisiei au apărut suficiente nuanțări: într-o conferință ținută în 30 octombrie la Centrul pentru Studii Europene al Universității Harvard, Marco Buti, Director General în cadrul Direcției Generale Afaceri economice și financiare al Comisiei Europene declara: „Germania a ratat șansa de a spune publicului german povestea corectă și a vândut publicului intern narațiunea greșită – disciplină, sacrificiu, cumpătare – în loc să îi spună versiunea adevărată cu privire la integrarea europeană”.
În plus, ascensiunea mișcărilor populiste/ extremiste/ anti-sistem/ anti-elite birocratice/ anti-Bruxelles/ anti-UE – chiar dacă asociate, în fază acută, cu subiectul migrației/ refugiaților, au la bază un mecanism de altfel simplu: lipsa de convergență economică duce la conflicte politice. Este și aspectul asupra căruia J. Habermas atrăgea atenția într-un articol recent: filosoful german amintea faptul că partidul Alternativa pentru Germania – jucând în acest moment mai ales cartea anti-imigrație – a pornit la drum cu o critică la adresa euro, a faptului că este o construcție care creează dezechilibre, un factor de divergență și nu de convergență.
În ciuda acestor acumulări, similaritățile de discurs, posibil și de abordare, sunt izbitoare. Actualul Ministru german de finanțe Olaf Scholz declara pentru Handelsblatt: datoria excesivă „rămâne, în mod absolut, responsabilitatea guvernelor și a parlamentelor naționale… guvernul italian trebuie să gestioneze un nivel înalt al datoriei publice, nimeni nu poate suplini această responsabilitate”. Același ministru german de finanțe sublinia într-un discurs ținut pe 28 noiembrie la Universitatea Humboldt că „este în interesul nostru [al germanilor] ca Europa să fie suverană, puternică și echitabilă”; ceea ce înseamnă că „uneori trebuie să fim mai generoși decât alții, și mai generoși decât am fost în trecut; dar aici, subliniez în mod expres, nu mă refer la generozitate financiară, ci la generozitatea de a privi la interesele noastre prin prisma temelor europene comune”. Cred că pentru autorii mari care s-au pronunțat pe tema asimetriilor create de felul în care este concepută moneda unică (Paul Krugman, Paul Tucker, Ashoka Modi), probabil că vocabularul „generozității” (din care orice componentă financiară oricum ar fi exclusă) ar părea cel puțin problematic.
Poziția actualului ministru de finanțe este de înțeles, în termeni politici vorbind. Revin la „povestea” spusă publicului german „în vremurile bune”: disciplină, sacrificiu, cumpătare. Cum să schimbi această poveste acum, când există refugiații, când există Alternativa pentru Germania, când, inclusiv în Germania, s-a instalat, chiar dacă bine deocamdată bine disimulat, acest esprit du temps, Germany first?
Citește și:
Germany’s finance minister slams Italian budget
“It is in our own interest to ensure that Europe is strong, sovereign and fair”
