China în arhitectura economiei globale

Prcflaginwind

Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu

Unul dintre ultimele numere ale revistei The Economist consacră spaţii largi Chinei şi evoluţiei sale recente. Este ceva neobişnuit, întrucât mai fiecare număr al revistei conţine trimiteri la evoluţia celei mai populate ţări a lumii? Da, este, întrucât avem de-a face cu o analiză mai adâncă şi cu un semnal de alarmă serios privind creşterea competitivităţii economiei chineze. Semnal adresat în primul rând „dezvoltaţilor”. De aceea, am considerat necesar să prezentăm cititorilor noştri unele coordonate ale acestei analize.

Câteva date fixează parametrii evoluţiei economice recente a Chinei. De pildă, în momentul de faţă, China dispune de 20.000 de kilometri de cale ferată pentru trenuri de înaltă viteză (350 km pe oră), mai mult decât restul lumii la un loc. Cum remarcă şi revista, o asemenea realizare nu ar fi fost posibilă fără existenţa unui guvern puternic. Care a oferit fonduri pentru cercetare, terenuri pentru construcţie, condiţii avantajoase pentru producătorii de echipamente şi, cel mai important lucru, stimulente pentru companiile străine chemate să împărtăşească din secretele lor comerciale.

O a doua realizare: ponderea Chinei în exportul global este de 14 procente, nivel pe care l-a mai atins doar America în 1968. Analizele specialiştilor precizează că este posibil ca această pondere să mai scadă, întrucât Beijing-ul începe să renunţe la exportul produselor cu valoare adăugată scăzută, cum ar fi textilele. În curând însă va veni un val de produse care încorporează cele mai noi cuceriri din domenii tehnologice de vârf. „Indiferent dacă este vorba despre maşinile din Germania, semiconductorii din America, ori roboţii din Japonia, sunt şanse reale ca, în perioada următoare, unul dintre cei mai aspri competitori să fie produsele chinezeşti”.

Acesta este şi motivul pentru care am ţinut să insistăm asupra semnalului lansat de revista amintită. Vechea imagine a Chinei care vinde lucruri ieftine şi uşor de făcut este cu totul depăşită. Avem în faţă o altă Chină. Astăzi, ţara se află la frontiera globală a noilor tehnologii aproape în fiecare domeniu, de la plăţile electronice la automobilele cu pilot automat. Trebuie plecat de la această realitate, pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă şi a calibra răspunsul adecvat.

În centrul dezvoltării Chinei se află o politică industrială urmată cu o rară consecvenţă de ani de zile. Este adevărat că ea a cunoscut prefaceri considerabile, în acord cu stadiul societăţii chineze. La început, această politică avea drept obiectiv modernizarea a nouă ramuri tradiţionale, cum ar fi construcţia de nave, siderurgia, ramurile petrochimice etc. În 2010, au fost incluse alte şapte noi industrii strategice, de la energia alternativă la biotehnologii. Iar în 2015 a fost lansat programul „Made in China 2025”, care menţionează zece domenii, între care se remarcă industria aerospaţială, industria noilor materiale, robotica etc. Fireşte că sunt suprapuneri şi intersectări. Este, însă, evidentă preocuparea de a plasa industria şi cercetarea în adevărate avanposturi tehnologice. Experţii consideră că strategia „Made in China” reprezintă un gen de adaptare a ceea ce Germania numeşte „Industry 4.0”.

Ar fi prea mult să se considere că „Industry 4.0” este „o altă revoluţie industrială”, dar ea poate fi definită ca un punct de confluenţă a unor tendinţe şi „tehnologii emergente”, cu mare potenţial de a preface sectorul manufacturier; ea ar reprezenta „noua fază de digitalizare a sectorului manufacturier”. Evident, cine poate aplica mai repede şi pe o scară extinsă noile achiziţii ale digitalizării în zona manufacturieră va dobândi un avantaj comparativ imens în privinţa competitivităţii. Nimic nu este sigur. Date fiind experienţa chineză şi salturile făcute de această ţară, există temerea că, în următorii ani, produsele chineze (repetăm, produsele de înaltă tehnicitate), vor invada lumea, cu deosebire lumea dezvoltată. „The Economist” alcătuieşte chiar o hartă care sugerează gradul de expunere a diverselor economii faţă de mareea de produse de înaltă tehnicitate provenite din China. Potrivit revistei, cele mai expuse economii sunt cele ale Germaniei şi Coreii de Sud. Există un precedent care îngrijorează. Firmele chinezeşti au dovedit că pot realiza produse de calitate cu mai puţini bani. Preţul televizoarelor produse în această ţară, la nivel calitativ absolut comparabil, au scăzut cu 90 de procente în cei 15 ani de când China a aderat la Organizaţia Mondială a Comerţului.

Mai există ceva, ceva foarte important: un optimism al omului obişnuit, o încredere din ce în ce mai consolidată, un adevărat tumult. Întrebam un lucrător chinez dintr-o fabrică de automobile: credeţi că automobilele dumneavoastră sunt la fel de bune precum cele fabricate de Volkswagen sau Toyota? Acum nu, mi-a răspuns, dar vor fi şi mai bune…

China a realizat o performanţă rară: este asemenea unei cetăţi bine organizate, care iniţiază expediţii economice importante pe teritoriul global, dar permite foarte greu accesul altor expediţii economice. Dreptul de a intra în cetate este proclamat, dar este îngreunat de atâtea condiţii, încât devine greu de operaţionalizat. Sunt domenii în care accesul este uşor, fiind chiar încurajat. Sunt acele domenii în care statul chinez este interesat. Fie din motive tehnologice, întrucât vrea să atragă companiile care deţin tehnologii de vârf, fie din motive geografico-politice; este vorba despre teritorii mai puţin dezvoltate, investiţia străină urmând să accelereze evoluţia lor.

Cu şase ani în urmă, Barack Obama compara ridicarea Chinei cu un nou „moment Sputnik”. Atunci, în anii `60, a fost din partea americană o mobilizare exemplară: de resurse, de talente, de strategie. Iar istoria a dat câştig de cauză Americii. Acum, „noul moment Sputnik” nu a mai fost urmat de aceeaşi mobilizare. Prin urmare, nu este sigur că va conduce la aceleaşi rezultate. Mai toate analizele consacrate Chinei vorbesc despre prezenţa statului, despre sprijinul pe care îl acordă companiilor, despre intervenţia sa în momente critice din viaţa acestora, despre susţinerea generoasă a cercetării şi, mai ales, despre stabilirea priorităţilor în care companiile sunt bucuroase să se înscrie. Pe lângă mobilizarea de care vorbea Barack Obama, răspunsul ar trebui să mai cuprindă şi studierea acestei experienţe. Statul este singurul care poate veni cu o viziune strategică. Atâta timp cât ţările occidentale subestimează acest rol care nu poate fi substituit de nimeni altcineva, răspunsul lor la ridicarea Chinei va fi inexorabil incomplet.


Citește și Când inovarea e invitată, la liber și la impuse

About the Author

Paul Dobrescu

Paul Dobrescu este profesor universitar la SNSPA, fondatorul Facultății de Comunicare și Relații Publice (FCRP), rector SNSPA în perioada 2008 – 2012; în prezent, conduce editura Comunicare.ro și Centrul de Cercetare în Comunicare din cadrul FCRP; printre cărțile publicate se numără: La ruse de la mondialisation. L’assaut contre la puissance américaine (2015, Paris, L’Harmattan), Un deceniu cât un secol. Secolul lumii emergente (2014), Lumea cu două viteze. Puterile emergente şi ţările dezvoltate (2013), Viclenia globalizării. Asaltul asupra puterii americane (2010), Geopolitica (2008), Mass media și societatea (2003), Iliescu contra Iliescu (1997), America Americii – California (1993), Computere şi trandafiri sau paradoxurile progresului (1986); a îngrijit și prefațat traducerea în limba română a lucrărilor: R. Kaplan, Răzbunarea geografiei (2014), D. Cohn-Bendit şi G. Verhofstadt, Trezeşte-te, Europa! Manifest pentru o revoluţie postnaţională în Europa (2013), G. Verhofstadt, Ieşirea din criză. Cum poate Europa salva lumea (2012), H. Kissinger, Despre China (2012), W. Lippmann, Opinia Publică (2009).