Articol de Conf. Univ. Dr. Loredana Radu
O nouă eră ne pune în fața unor provocări pe care mulți le-ar fi catalogat cu doar câteva luni în urmă drept exagerate sau paroxistice. Letargia specifică societăților prospere, societăți încremenite în obiectivele – niciodată pe deplin materializate (cum ar fi posibil, când întotdeauna este loc de mai mult și de mai bine!) – de a-și asigura un trai tot mai bun și mai bun – anesteziază simțurile. Vă voi prezenta câteva luări de poziție ale liderilor lumii care, cel puțin pentru mine, au acționat ca un fel de energizant, ca un semnal ca trebuie să ne trezim la realitate.
În 2013, K.T. MacFarland – cel care ocupă în prezent funcția de Deputy National Security Adviser în echipa președintelui Trump – publica în FoxNews un articol despre politica externă americană. Concluzia articolului – aceea că Vladimir Putin, nu președintele Obama, ar merita cu adevărat premiul Nobel pentru pace – a fost repede trecută cu vederea la vremea respectivă, fiind privită cu un oarecare amuzament.
În 2016, SUA au asistat la o campanie electorală sinuoasă, în care Donald Trump s-a plasat la extremele spectrului de analiză. A fost ignorat, blamat, persiflat – în Statele Unite, dar și în Uniunea Europeană. Spre exemplu, în septembrie 2016, Martin Schulz declara că, în eventualitatea în care ar câștiga alegerile, Trump va deveni o problemă nu numai pentru UE, dar și pentru întreaga lume („Trump is not only a problem for the EU but also for the whole world“). Însă eventualitatea s-a transformat în certitudine, relevând caracterul firav al analizelor care, aproape până în ultimul moment, au indicat-o pe Hillary Clinton câștigătoare detașată.
În ciuda surprinzătorului deznodământ din SUA, discursul Președintelui Parlamentului European la adresa noului președinte american nu s-a temperat. Foarte recent, Martin Schulz eticheta măsurile luate de Administrația Trump drept „un-American”, adică incompatibile cu valorile democratice și cu tot ceea ce simbolizează America.
Pe fond, Trump le reproșează europenilor că exploatează NATO în beneficiul propriu, așteptând protecție necondiționată pe banii americanilor: „Vorbim despre țări care o duc foarte bine. Și, da, aș fi foarte pregătit să le spun acelor țări: <<Felicitări! De acum, vă veți apăra pe cont propriu!>> Eu cred că avem un interes reciproc, însă suntem răsplătiți ca și când ar fi doar în interesul nostru…” (https://www.nytimes.com) Cheltuielile de apărare sunt în multe state europene sub limita de 2% din PIB – sper exemplu, bugetul de apărare al Germaniei este de doar 1,2% din PIB. Asigurările formulate de Theresa May conform cărora NATO continuă să fie în centrul preocupărilor SUA, nu au fost explicit confirmate sau infirmate de Donald Trump.
Între cele două maluri ale Atlanticului s-a căscat un vid dificil de gestionat. Relațiile dintre SUA și UE sunt în mod cert sub semnul întrebării – dacă nu din punct de vedere geostrategic, cu siguranță din perspectivă simbolică și diplomatică. Ne putem aștepta la noi sciziuni. Această ruptură are loc în timp ce Trump și Putin intră într-o nouă eră a relațiilor ruso-americane, o eră bazată pe colaborare și bună înțelegere. În acest sens, este emblematică intervenția candidatului Donald Trump, care, în august 2016, se întreba retoric: „Nu ar fi minunat dacă am colabora cu Rusia și am ajunge la un tip de înțelegere, care să includă NATO și statele din zonă și care să ne ajute să scăpăm de ISIS?” („Wouldn’t it be a wonderful thing if we actually got along with Russia and worked out some kind of deal where we go and knock the hell out of ISIS along with NATO and along with the countries that are in that area?”)
Indiferent dacă doi elefanți dansează sau se luptă, pământul tot se va zgudui (proverb indian). Iar pământul Europei Centrale și de Est s-a zguduit în repetate rânduri din motive mai mărunte decât cele care se întrevăd în viitorul foarte apropiat.
Viktor Orban – prim-ministrul Ungariei – este unui dintre liderii est-europeni avantajați de reașezarea ordinii americane, admirația sa față de noul lider american fiind nedisimulată. În iulie 2016, Orban făcea următoarea apreciere la adresa viziunii trumpiste cu privire la UE: „Nici măcar eu nu aș fi putut reprezenta mai bine nevoile Europei”. Ungaria va încerca să extragă cât mai multe beneficii din relațiile sale cu Rusia și cu SUA, fiind preocupată prea puțin de eventualele sancțiuni lansate de Comisia Europeană și asumându-și, în virtutea unei viziuni utilitariste, rolul de „oaie neagră” a integrării europene.
O altă țară est-europeană care pare a fi interesată să dezvolte o bună relație bilaterală cu SUA este Polonia. Andrej Duda, președintele Poloniei, a avut și el de curând o discuție telefonică cu președintele american, discuție pe care a caracterizat-o drept „plăcută”, o conversație „ca între doi vechi prieteni” (www.politico.com). Intermarium-ul, imaginat la un moment dat de Polonia ca o contra-pondere la amenințările sosite din Rusia și Orientul Apropiat, are, în viziunea lui Adam Balcer – un politolog interesat de Marea Neagră – „granițe neclare, incerte”, motiv pentru care nu a fost posibil nici chiar în cele mai favorabile împrejurări.
În opinia lui Michal Baranowski, director al German Marshall Fund din Varșovia, narațiunea de tipul „let’s wait and see”, promovată de mulți lideri europeni – „are meritele sale”, dar „nu ar trebui să excludă pregătirile pentru un eventual Plan B”. În această împrejurare, statele baltice – Estonia, Letonia și Lituania – care și-au obținut în 1991 independența față de Uniunea Sovietică și care au minorități etnice ruse – devin din ce în ce mai alarmate și prudente. Jonatan Vseviov – secretar de stat în cadrul Ministerului de Apărare din Estonia, ilustrează foarte bine starea de spirit baltică afirmând că „între relațiile ruso-americane și securitatea baltică nu este în mod necesar o relație de cauzalitate directă”, dar avertizându-ne că „trăim într-o regiune foarte stabilă, dar unde stabilitatea se poate transforma extrem de rapid în instabilitate” (www.politico.com). Însă țările baltice nu contează fără NATO, iar NATO nu contează fără SUA. Laurynas Jonavicius, fost consilier al președintelui lituanian pe probleme de apărare, și-a exprimat speranța că lucrurile se vor calma în regiune pe măsură ce Trump va face tranziția de la mood-ul electoral la cel guvernamental: „Încercăm să le reamintim americanilor că nu tot ceea ce se întâmplă în zonă este OK.[…] Rușii sunt foarte buni la a utiliza mijloace democratice pentru a servi scopuri non-democratice”. (www.politico.com)
Probabil una dintre cele mai edificatoare luări de poziție cu privire la reașezarea geopolitică a lumii îi aparține lui Michael Flynn, consilierul lui Donald Trump pe probleme de apărare. Acesta a declarat într-un talk-show televizat că „Rusia are propria strategie națională de securitate și trebuie să respectăm acest lucru. În plus, trebuie să ne dăm seama cum putem combina strategia de securitate a Statelor Unite cu strategia de securitate a Rusiei, în ciuda tuturor provocărilor.” (www.politico.com)
În acest context, retorica UE rămâne inflexibilă și tot mai decuplată de problemele reale, de urgențele actuale. „Solidarity is a principle, not cherry picking!” – avertiza Jean-Claude Juncker în septembrie 2016, sugerând că statele est-europene nu sunt îndreptățite să ceară sprijinul UE pentru gestionarea amenințărilor externe, dacă nu au manifestat, la rândul lor, solidaritate față de refugiați – prin aceasta reducând la absurd întreaga ecuație a puterii în regiune și invalidându-și propriul raționament. Truismele legate de solidaritatea europeană, valorile democratice și principiile statului de drept abundă, dând naștere la imense forme fără fond. Forme abstracte manevrate de un regizor cât se poate de concret. Probabil că Orban avea dreptate să spună că Vladimir Putin a surprins ca nimeni altul esența (dez)integrării europene: „Bineînțeles că dorim ca Europa să vorbească cu o singură voce, vrem să avem un partener cu care să putem discuta. Asta este ceea ce contează pentru noi, dar, dacă nu avem un astfel de partener, pur și simplu vom discuta bilateral cu fiecare stat în parte. Pe europeni îi privește ce fac în propriile lor țări.” (www.express.co.uk)
Unde este România pe harta intereselor lumii? Polonia, Ungaria, Bulgaria, chiar și statele baltice – au o poziție – chiar dacă discutabilă, controversată, firavă, nu foarte clară – în raport cu marile rearanjamente mondiale. În timp ce multe state central- și est-europene își proiectează un orizont de așteptare, România a devenit câmpul de bătălie al unor forțe pe care nu le poate înțelege și cu atât mai puțin controla. Acum mai mult decât oricând, România are nevoie de o viziune foarte clară, de un proiect de țară construit pe o analiză strategică profundă, realistă și echilibrată.
