Articol de Loredana Radu
China a intrat în epoca „noii normalități” – un nume-umbrelă care semnalează, în esență, o încetinire a propriului ritm de creștere, un ritm macroeconomic foarte alert, condensat, solicitant și – după unii autori – extenuant și greu de susținut.
În perioada 1990-2010, economia Chinei a făcut două salturi majore – ambele anticipând două crize sistemice: pe primul l-a realizat în anii ’90, înainte de izbucnirea crizei asiatice, iar pe cel de-al doilea în anii 2000, în preambulul crizei „globale” care a debutat în 2007. Între cele două salturi, economia chineză s-a confruntat cu tendințe deflaționiste, iar „ratele sale de creștere s-au situat sub potențialul de creștere” (Yao, 2014). Este China o oportunistă care a știut cum să exploateze și, parțial, să alimenteze „baloanele” de consum create în Vest? Și, dacă da, cum beneficiază ea de această poziționare în prezent?
Fig. 1 – Potențialul de creștere al Chinei/Sursa: Yang Yao. (2014). A New Normal, but with Robust Growth: China’s Growth Prospects in the Next 10 Years.
Potrivit specialiștilor FMI, asistăm la o schimbare de paradigmă în ceea ce privește structura economiei chineze. Mai precis, vorbim despre trecerea de la o economie bazată pe exporturi, la una bazată pe consum (Barnett, 2013). Indicatorii macroeconomici pot fi înșelători. Consumul – ca valoare raportată la PIB-ul chinez este în scădere, însă referențialul este esențial pentru analiza noastră. Pentru că, în ultimii 10 ani, PIB-ul chinez a crescut cu 10% pe an, în timp ce consumul intern a crescut cu 9% per an. O creștere remarcabilă, care poate plasa China într-o nouă eră – cea a creșterii economice realizată cu resurse interne. Acest fenomen trebuie analizat în context și merită subliniate următoarele aspecte: gospodăriile au un comportament cumpătat – centrat pe economisiri (ceea ce este în asentimentul filosofiei dominante); de asemenea, venitul gospodăriilor chineze este în creștere, dând naștere unei noi clase sociale – pe care noi, în Uniunea Europeană, am asimila-o cu middle class.
Din punct de vedere macroeconomic, „New Normal” ar putea fi înțeleasă ca o tranziție de la o economie dependentă de investitorii săi străini – mega-companiile occidentale atrase de mâna de lucru ieftină și de mediul de business atractiv, proiectat pentru a face multe concesii clienților corporatiși – la una care începe se devină din ce în ce mai autonomă. Din punct de vedere politic, „New Normal” poate însemna și o etapă de asimiliare a beneficiilor dezvoltării, în care China caută soluții la o serie de probleme care s-au acutizat: declinul demografic și corolarul său – diminuarea populației eligibilă pentru muncă, educația, diferențele cutremurătoare dintre rural și urban, mediul greu încercat și inegalitățile socio-economice. Din perspectivă simbolică, „New Normal” înseamnă emergența unui nou standard pentru evaluarea dezvoltării – un standard care se bazează mai mult pe anduranță („specialitate chinezească”) și mai puțin pe „combustia spontană”, care a animat China în ultimii 20 de ani.
China este vestită pentru puterea sa de a se adapta la diferite constrângeri, de a rezista și, cred foarte important, de a-și reitera – uneori cu încăpățânare – vocația sa de great nation. Sintagma „China as a great nation” este pe buzele chinezilor educați – a politicienilor, oamenilor de afaceri și reprezentanților mediului academic deopotrivă. O spun având în minte experiența foarte proaspătă a participării mele la conferința „Social Change and Social Management in China and Poland” – organizată de Academia Poloneză de Științe (Varșovia). De asemenea, elita chineză mai discută și despre afinitățile dintre China și Rusia, întrebându-se (parțial retoric) dacă nu cumva cele două nu sunt soul mates – o întrebare care merită, de altfel, o analiză de sine-stătătoare.
În orice caz, discuțiile pe teme sociale, economice, geo-strategice se poartă la nivel macro. Viitorul aparține macro-temelor, macro-actorilor și macro-deciziilor. Uniunea Europeană nu își poate permite să-și neglijeze vocația de macro-actor, ceea ce înseamnă că nu trebuie să pice în capcana dezintegrării – de facto sau simbolice.