Articol de Conf. Univ. Dr. Loredana Radu
Recent materializatul Brexit a generat un tsunami pe toate planurile – economic, financiar, social, politic. Atât sufletele europenilor, cât și piețele financiare, au fost zguduite de puternicul veto dat Uniunii Europene de către britanici. Sunt mulți care vorbesc despre începutul „dezintegrării” europene, dar și mai mulți alarmați de căderea accelerată a lirei. Scenariile pesimiste relevă iminența unei crize economice de calibrul celei care a măcinat Europa între 2008 și 2010.
Parcă anticipând deznodământul referendumului din Regatul Unit, Donald Tusk nota pe contul său de Twitter: Whatever the UK vote is, we must take long hard look on the future of the Union. Would be foolish to ignore such a warning signal. (20.06.2016). Nimic mai adevărat. Însă le-a luat prea mult timp liderilor europeni pentru a rosti un adevăr atât de evident.
În contextul Brexit-ului, toți cei care au avut îndoieli cu privire la implicațiile reale ale euroscepticismului capătă acum o dovadă supremă – o confirmare greu de contestat și, mai ales, dificil de gestionat. Euroscepticismul nu este doar un construct teoretic, un subiect bun de conferințe academice și cercetări interminabile. Euroscepticismul este o realitate care ne poate afecta într-un mod cât se poate de direct și grav.
Pentru cititorii familiarizați cu dinamica opiniei publice față de UE, Brexit-ul a fost un fenomen previzibil din mai multe considerente. Primul ține de modul în care sunt conturate atitudinile cetățenilor cu privire la UE. Multe studii au relevat faptul că așa-numitele national proxies joacă un rol determinant în modelarea sentimentelor față de UE. Practic, euroscepticismul este un fenomen cu rădăcini naționale. Decizia de fi sau nu pro-european este coagulată „acasă”, iar atmosfera politică din țară are un cuvânt greu de spus în tot acest proces. Dihotomia devenită deja clasică între euroscepticismul „popular” (sau de masă) și euroscepticismul „partidelor” (sau al elitelor) a alimentat o stare de relativ comfort, rezultată din ideea că UE este la adăpost atât timp cât partidele eurosceptice nu se implică în procesul decizional. Euroscepticismul popular a fost mult timp privit ca un fel de moft al unui public „cu toane”, care nu poate avea implicații prea serioase. Cu prilejul alegerilor europene din 2014, când mulți reprezentanți ai partidelor eurosceptice au devenit membri ai Parlamentului European, analiștii nu s-au grăbit să tragă un semnal de alarmă. Ei își motivau lipsa de reacție invocând caracterul inofensiv al europarlamentarilor eurosceptici – considerați prea dezorganizați și decuplați de principalele tronsoane ale puterii politice la nivelul UE. Un aspect cheie a fost trecut cu vederea în mod sistematic – și anume, legitimitatea pe care europarlamentarii eurosceptici au creat-o propriilor partide „de acasă”, dar și ideilor anti-europene sau eurosceptice per se. Această legitimitate a alimentat platformele partidelor eurosceptice, care și-au croit drum în inimile unui public dezorientat și din ce în ce mai strâmtorat financiar.
Cel de-al doilea considerent pentru care Brexit-ul nu ar trebui să reprezinte un șoc epocal este cunoscut în literatura de specialitate drept „euroscepticismul contagios” (Meijers, 2015). Partidele anti-europene sau eurosceptice – chiar dacă sunt mai mici – transformă integrarea europeană într-o miză esențială a jocului electoral, o poziționează ca un hot topic pe agenda proprie. Acest lucru se întâmplă pentru că, în general, partidele mai puțin populare cu greu pot concura pe subiecte domestice cu partidele mari, mai experimentate în guvernarea națională. Prin urmare, UE a devenit un teren virgin pe care partidele mai puțin vizibile, dar dinamice, și-au construit strategii de atac. Astfel, crizele din UE au acționat ca un îngrășământ simbolic, roadele – la fel de simbolice, însă cu impact cât se poate de real – fiind culese de partidele eurosceptice. Euroscepticismul devine contagios când partidele pro-europene din mainstream își ajustează, la rândul lor, agenda, astfel încât să nu se distanțeze periculos de mult de platformele partidelor eurosceptice. Cu alte cuvinte, succesul electoral al partidelor eurosceptice poate determina partidele principale să-și retragă, în mod discret, sprijinul pentru integrarea europeană. Este ceea ce s-a întâmplat și în Marea Britanie prin ascensiunea UKIP și a liderului său anti-european. Să nu uităm că, în prezent, în aproape fiecare Stat-Membru există partide eurosceptice și politicieni care cochetează cu tot felul de ”-exit-uri”.
Nu în ultimul rând, Brexit-ul era previzibil pentru că, în contextul crizelor care au tot zdrunciat UE în ultimii opt ani, viitorul UE a devenit un subiect incomod, asociat aproape exclusiv cu aspecte negative (austeritate, decizii eronate, lipsă de coordonare, clivaje interne, corupție etc.). În literatura dedicată atitudinilor față de UE se vorbește despre the sleeping giant – o teorie clădită pe premisa că existența unei dezbateri publice cu privire la legitimitatea UE este un declanșator al euroscepticismului. Pe scurt, cu cât UE devine mai vizibilă pe agenda publică, cu atât crește probabilitarea de a asista la conturarea unor discursuri de contestare a proiectului european. Prin contestare și discurs eurosceptic, „uriașul” – o metaforă pentru opinia publică în context european – s-a trezit și zguduie Europa.
Cea mai de temut consecință a Brexit-ului este dezbaterea publică generată de referendum, care poate avea implicații devastatoare pentru UE. Dezbaterea post-Brexit va fi adâncă și tulbure, punând UE în fața unei oglinzi necruțătoare. Viitorul UE atârnă de felul în care liderii europeni, dar și actorii politici naționali, vor ști cum să formuleze (sau nu) argumente în sprijinul proiectului european. De ce avem nevoie de UE? Chiar și cetățenii din cele mai pro-europene state-membre, precum România, așteaptă un răspuns clar și coerent. Acum, în cel de-al treisprezecelea ceas, liderii politici trebuie să fie capabili să-și asume răspunsuri care transced logica instrumentală, centrată pe beneficiile economice ale membership-ului european; avem nevoie de răspunsuri coerente desprinse de limbajul funcționăresc specific instituțiilor europene. „Uriașul” nu mai poate fi adormit; el nu poate fi decât convins că UE îi este prieten și partener de drum.
