Articol de Conf. Univ. Dr. Loredana Radu
Statele-Membre din Europa Centrală și Est ar putea pierde o parte din fondurile structurale 2014-2020, care vor fi redirecționate către proiecte comunitare de gestionare a crizei refugiaților, titrează presa străină și autohtonă. Această chestiune va fi discutată în cadrul întâlnirii miniștrilor de finanțe, care va avea loc mâine, pe 12 februarie a.c.. Prin simpla menționare a acestei posibilități, decidenții europeni deschid o ”Cutie a Pandorei”, din care vor ieși duhurile resentimentelor și demonii populismului, consacrând ceea ce (încă) poate fi gestionat – curentele anti-europene din ”noile state-membre”, cu Polonia și Ungaria în frunte. Recent, Martin Schulz, Președintele Parlamentului European, a etichetat politica echipei Kaczyński drept “Putinisation of European politics”. Lăsând la o parte implicațiile unei astfel de afirmații, putem spune că asistăm la materializarea deplină a principiului ”self-fulfilling prophecy” – statele vestice au arătat de atâtea ori cu degetul către Estul ”corrupt”, ”neîndemănatic”, ”grobian” și ”sărac”, încât este timpul ca Estul să le demonstreze că au avut dreptate. Încă din perioadele de pre-aderare, atitudinea democrațiilor experimentate față de ”noile democrații estice” a fost mai degrabă penalizatoare, atitudinea unui profesor exigent care știe că elevii sau ucenicii nu se vor ridica niciodată la înălțimea sa. Însă nu este tocmai aceasta – capacitatea ucenicului de a învăța cum să-și utilizeze propriile resurse, chiar și cu riscul de a-și depăși mentorul – cea mai mare satisfacție a unui profesor desăvârșit? Vestul și-a ratat vocația de profesor, așa cum Estul este pe punctul de a renunța la postura de ucenic al Vestului.
Revenim la problema direcționării unor fonduri structurale către refugiați. Chiar dacă această decizie nu se va materializa niciodată, chiar dacă vom utiliza în continuare fondurile alocate conform Acordului de parteneriat semnat și asumat de Comisia Europeană, simplul fapt de a înainta o astfel de posibilitate este un simptom al unei boli grave, cu metastaze multiple.
Criza refugiaților îi creează Europei un sentiment de necesitate curentă, de urgență, sentiment pe care nu a reușit să i-l trezească, spre exemplu, criza din 2008 și nici parcursul tragic care i-a urmat. Cu milioane de oameni oropsiți agățându-se de ea, cerșindu-i îndurare și găzduire, Europa se simte, în sfârșit, necesară și dorește cu ardoare să se afișeze în această postură mesianică. De ce a fost nevoie de o criză generată de forțe externe pentru a smulge o dovadă de empatie din partea ”bătrânei” doamne nu am ști să spunem cu certitudine. Poate fi vorba despre un nedefinit sindrom the ”Alzheimer istoric”, care a făcut-o să uite zbuciumul postbelic, travaliul reconstrucției și vuietul lung lăsat de căderea ”cortinei de fier”. Sau poate fi o ultimă zvâcnire, care anticipează sfârșitul. ”Întotdeauna trebuie să-i oferi omului o ultimă scăpare înainte de moarte” (J. Steinbeck – La răsărit de Eden). Și, ca orice ultimă zvâcnire, a căpătat note ascuțite și greu de îndurat pentru cei mai permeabili sufletește.
Cum se măsoară o tragedie? În victime? În vise spulberate? În libertăți furate? O tragedie este o tragedie pentru cel care o trăiește, care rezonează cu ea. Tragediile nu pot fi folosite ca monede de schimb. Iată de ce un discurs de tipul ”criza din 2008 a durut mai puțin decât criza refugiaților, motiv pentru care acum se impun măsuri mai drastice” este nedrept. Criza din 2008 a fost tragică pentru mulți cetățeni din Statele-Membre, care s-au văzut puși în fața faptului împlinit de a plăti pentru greșelile ”celor mari” – bancheri, politicieni sau oameni de afaceri. Tăieri salariale, evacuări forțate, incapacitate de plată, insolvență și alte asemenea probleme au atârnat greu pe umerii cetățenilor de rând și ai Statelor-Membre, în ansamblu. Marșul forțat al măsurilor de austeritate a lăsat urme adânci în multe țări, cu sisteme în colaps și idei de revigorare prea puține și prea sărace.
Unde a fost solidaritatea europeană atunci, între 2008 și 2010? Și, cum poți pretinde solidaritate, dacă nu ai oferit-o, la rândul tău? Dacă liderii europeni ar putea răspunde la această întrebare, atunci poate și-ar da seama că Europa nu poate rămâne unită, dacă nu dă dovadă de empatie și față de membrii ”familiei” sale. Chestiunea cotelor obligatorii și a contribuțiilor financiare naționale la European Trust Fund trebuie corelată cu posibilitățile fiecărui stat în parte. Putem compara Germania – cu o balanță excendentară, chiar și în anii cei mai răi ai crizei – cu Ungaria, România sau Bulgaria, care au o creștere a PIB-ului impulsionată în primul rând de cererea domestică și investiții finanțate, în mare parte, prin fondurile structurale? În acest context, fiecare poate ajuta cu ce are. Dacă rezolvăm un dezechilibru printr-un alt dezechilibru, intrăm într-un cerc vicios al…dezechilibrelor, îndreptându-ne către un colaps final. O altă chestiune – un stat estic contribuie financiar la soluționarea crizei refugiaților, în timp ce măsurile sunt implementate în statele unde aleg să rămână cei mai mulți imigranți – în Germania, Austria și Franța – la prețurile de acolo, care sunt, așa cum știm, net superioare celor din Est. Este ineficient. De ce nu li se oferă statelor mai sărace posibilitatea de a propune alternative de sprijin – în hrană, în medicamente (pe cât posibil, cu valorificarea producătorilor autohtoni), chiar în resurse umane?
Discuția care se poartă în forurile europene – să luăm fonduri de la estici, ca să le investim în proiecte pentru migranți – este pe cât de hilară, pe atât de periculoasă. Dacă ceea ce se dorește este văduvirea Estului de o sursă esențială pentru dezvoltare (chiar dacă neexploatată integral până în prezent), atunci probabil că aceasta este o decizie corectă. Însă cum să fie aceasta o decizie corectă, atunci când multe dintre statele central- și est-europene încep să subscrie la ceea ce Schulz a numit Putinisation of European politics? O regândire a fondurilor, în sensul catalizării acestora în jurul unei strategii clare cu obiective necesare și realiste, este o măsură care se impune, care trebuie luată ca să putem extrage principalele beneficii din aceste fonduri – convergența și prosperitatea. Aceasta depinde de noi. Avem acum o nouă șansă – poate chiar ultima.
Așa cum au arătat numeroase studii, încrederea în UE este în primul rând dictată de factori instrumentali – cu cât cetățenii simt că beneficiază mai mult de integrare, cu atât vor fi tentați să-i acorde mai mult credit. Probabil că paradigma utilitaristă o precede pe cea identitară – după ce conștientizează beneficiile, cetățenii încep să interiorizeze, treptat, apartenența la UE, la proiectul comun. Însă nu am ajuns încă acolo. Dacă ne oprim acum, este posibil să nu mai fim în stare să pornim niciodată pe drumul unității europene de facto.
UE pare a avea nevoie, o dată în plus, de un mediator vizionar, așa cum a fost generalul Marshall după război. Însă cine să-și asume acest rol? Cine, în afară de europeni, mai are nevoie de Europa? Tragismul acestei noi crize europene – ”criza refugiaților” – nu poate fi contestat – sau, cel puțin, nu poate fi pus sub semnul întrebării de către cei care nu s-au situat vreodată în postura de prigoniți. Însă, prin abordare și măsuri, este o criză pe care UE o adâncește, în loc s-o gestioneze. Și asta pentru că o Europă dezbinată nu poate fi autentică într-un rol de pacificator. ”Cunoaște-te pe tine însuți!” – iată ce nu a reușit Europa să învețe, dar ar mai putea s-o facă în acest al treisprezecelea ceas.
