Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu
Pe măsură ce ne depărtăm de alegerile parlamentare din Germania, căpătăm o imagine mai exactă asupra semnificaţiei lor. Victoria creştin-democraţilor este clară (33 la sută din voturi), dar este cel mai slab rezultat obţinut de acest partid din 1949. O adevărată prăbuşire a cunoscut celălalt partid mare al Germaniei, Partidul Social Democrat (20.5 procente), cel mai modest rezultat de la cel de-al doilea Război Mondial.
Un peisaj schimbat ne oferă şi rezultatele partidelor „minore”, ale formaţiunilor „din liga a doua” să spunem. Ascensiunea cea mai importantă a cunoscut-o noul partid de extremă dreaptă, Alternativa pentru Germania (13 procente), primul partid de extremă dreaptă prezent în Bundestag în perioada postbelică. Partidul liberal şi cel ecologist au evoluat oarecum pe linia aşteptărilor, obţinând 10 şi, respectiv, 9 procente. Privind la tabloul de ansamblu putem face o primă constatare: sistemul clasic de partide din Germania a cunoscut o fragilizare semnificativă. Nu atât de semnificativă ca în alte ţări vest europene, pentru că nici situaţia economic-socială a Germaniei nu este aşa de deteriorată ca în aceste ţări. Dar, totuşi, semnificativă. Împreună, cele două partide principale întrunesc uşor peste 50 de procente din sufragii. Nu este acest lucru un semn de criză care se poate accentua în perioada următoare?
Pe acest fundal ascensiunea radicalismului devine aproape o invitaţie. Pentru radicalismul de stânga sau de dreapta. De data aceasta, a răspuns radicalismul de dreapta. Tendinţa este foarte importantă în cercetarea fenomenelor sociale. Noul partid a obţinut la alegerile din 2013 aproape 5 procente. Acum, de aproape trei ori mai mult. Dacă în următorul mandat, preocupărilor electoratului său nu li se va oferi un răspuns adecvat, scena politică germană poate fi păscută de un imens risc: ascensiunea masivă a radicalismului.
Situaţia devine mai complicată dacă avem în vedere că Partidul Social Democrat a declarat că se va situa în opoziţie. Cum va fi format guvernul? Creştin-democraţii au declarat că nu au în vedere o alianţă cu partidul Alternativa pentru Germania. Deci, singura soluţie este o coaliţie cu partidul liberal şi cel ecologist. Care, în noul context, capătă o putere de negociere mai mare decât cea oferită de procentele obţinute. Va fi o coaliţie de „tip Jamaica”: negru, galben şi verde. Cum remarca un comentator: victoria este a conservatorilor, dar avantajul pe câmpul de negocieri aparţine liberalilor, care, acum, pretind posturi foarte importante în guvern. De pildă, poziţia de ministru al finanţelor.
Ajungem, astfel, la una dintre cele mai mari surprize ale perioadei post alegeri: fostul ministru al finanţelor, Wolfgang Schäuble, nu va mai ocupa această poziţie, urmând să devină speaker în Bundestag. Poziţia sa urmează să fie ocupată de un liberal. Este un moment cu adevărat istoric. Schäuble este campionul auterităţii, cel care nu a dat un pas înapoi în negocierile cu ţările confruntate cu dificultăţi financiare. Când Franţa şi Italia propuneau să îndulcească povara Greciei, Schäuble a venit cu soluţia „Grexit”, ceea ce a condus, fireşte, la retragerea propunerilor franco-italiene. Omul dur al Germaniei, susţinătorul fără rezerve al disciplinei macroeconomice, Wolfgang Schäuble a fost şi unul din cei mai hotărâţi susţinători ai integrării europene. În 2011, spunea „Vom realiza o uniune politică dacă vom avea o criză”. Criza a venit, a trecut în parte, s-au realizat unii paşi pe calea integrării, dar uniunea politică este încă departe. Cel mai popular om al creştin-democraţilor – şi astăzi se situează deasupra lui Merkel în sondaje – Schäuble lasă o moştenire bogată, chiar dacă elemente ale acestei moşteniri nu au plăcut întotdeauna. Pe de o parte, promovarea intereselor Germaniei şi a viziunii germane, pe de alta, un ataşament neîndoielnic la valorile integrării. Ce se va întâmpla de acum înainte, mai ales la nivel european?
Nu ştim. Ceea ce putem spune, cu un anumit grad de certitudine, este că Angela Merkel îşi va urma, neabătut, linia sa pragmatică respectând, în primul rând, interesul german. Va evolua într-un mod spectaculos Uniunea? Nu, şi nici nu credem că ar fi bine. Evoluţiile spectaculoase conţin şi un risc enorm. Dacă ceva a primit confirmare în ultimii ani, atunci este pragmatismul. Din acest punct de vedere, influenţa germană este binefăcătoare. Cum binefăcătoare este şi instituirea unor reguli în domeniul financiaro—bancar. Într-un anume fel, evoluţia în următorii ani la nivel european va reprezenta sfârşitul „visului”, a mişcărilor şi iniţiativelor spectaculoase. Totul va fi proiectat şi realizat în cheie germană, adică pragmatică şi graduală.
Totuşi, Uniunea reprezintă un model multilateral de dezvoltare. Cum se vor împăca interesul german şi interesul european? Riscul mare este ca mănuşa să fie „multilaterală” iar pumnul „naţional”. Cu alte cuvinte, ca o melodie să se cânte şi alta să se danseze. Că Germania lucrează în numele intereselor naţionale este o certitudine. Putem adăuga: dar care ţară nu ar face la fel? Numai că ea mai trebuie să răspundă la o întrebare: ce loc va ocupa interesul comunitar? Cu deosebire, cel al zonelor periferice ale Uniunii, cele sudice şi estice. Aici putem lua temperatura exactă a conflictului dintre cele două tipuri de interese.
PS: Totuşi, performanţa acestor alegeri – la care ar trebui să medităm cu toţii – este câştigarea celui de-al patrulea mandat de către Angela Merkel. La sfârşitul noului mandat, se poate spune că actualul cancelar a condus Germania timp de 20 de ani. Repetăm, 20 de ani! O realizare cât de cât semnificativă are nevoie de o minimă continuitate. Patru mandate consecutive reprezintă întruchiparea acestei continuităţi. Evoluţia impresionantă a Germaniei este legată şi de această performanţă. Mai fiecare cancelar al Germaniei s-a bucurat de cel puţin două mandate. Excepţie a făcut Gerhard Schroeder, care a avut un singur mandat. Explicaţia? Promovarea Agendei 2010, document care a avut mari costuri sociale, dar care a propulsat Germania pe înălţimile pe care se situează astăzi. În cei aproape 30 de ani de la revoluţia din 1989, noi nu am consemnat două mandate consecutive ale puterii executive. Observaţi diferenţa? În lipsa unei minime continuităţi, de unde să apară realizarea? De aproape 30 de ani, suntem în aşteptarea votului pentru…
