După „America first”, o nouă mantra: „EU first”. Pe când „Romania first”?

arms_of_the_european_union-svg

Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu

Zilele acestea, Javier Solana a publicat un articol care nu putea să nu stârnească senzaţie „European Union first”. Cum să interpretăm, este o întrecere cine să fie mai „first”? S-a dat drumul la o cursă şi acum totul este cine se aşează primul la rând ca să poată rosti acestă nouă mantra a timpurilor noastre? Deocamdată, să menţionăm că „EU first” vine din partea unui fost secretar general al NATO, a unei personalităţi care a ocupat funcţii de primă mărime în ierarhia euroatlantică şi europeană. Formula lansată de Solana ar putea sugera ideea că revendică pentru Uniune aceeaşi prioritate pe care preşedintele Trump o revendică pentru America. Deci „America first” şi „EU first” s-ar afla într-o dispută pentru întâietate. Nu acesta este înţelesul replicii date de Javier Solana. „EU first” semnifică nevoia de a situa pe primul loc contribuţia construcţiei europene la inaugurarea unei noi viziuni asupra relaţiilor internaţionale. Înţelesul adânc al poziţiei lui Javier Solana acesta este: „să arătăm lumii ce poate face multilateralismul”. Sensul polemic este limpede şi este de substanţă: multilateralism contra bilateralism. „EU first” reprezintă chemarea de a asigura progresul construcţiei europene, de a elimina sincopele ei, tocmai pentru a preveni ascensiunea izolaţionismului, protecţionismului, naţionalismului. „Dacă fiecare ţară pune pe primul loc interesele sale – fără a da atenţie intereselor celorlalţi – competiţia va copleşi interesele comune”, „Fiecare câştigă atunci când cedează puţin”. Această experienţă este pusă în lumină de construcţia europeană şi ea trebuie, acum, susţinută şi promovată. „De dragul Europei şi al lumii, este timpul să spunem <EU first>”.

Majoritatea autorilor asociază trecerea de la multilateralism la bilateralism în relaţiile internaţionale cu venirea lui Trump la putere. Da, Donald Trump a anunţat şi pare foarte hotărât să construiască o nouă ordine internaţională bazată pe relaţii bilaterale, nu pe cele multilaterale. „America first” este expresia sintetică a acestei prefaceri. Nu este prima dată când se întâmplă aşa ceva în America. În anii ’30 ai secolului trecut, tot într-o perioadă post-criză, Theodore Roosevelt a respins proiecţia liberală a securităţii colective. Cum remarca şi Henry Kissinger, Roosevelt a favorizat o politică externă care se baza ferm pe interesul naţional şi pe echilibrul puterilor, tocmai pentru a susţine procesul de relansare a ţării sale în urma cutremurului produs de criză.

Demersul lui Trump trebuie asociat preponderent tot cu urmările crizei, nu atât cu temperamentul şi profilul Preşedintelui american. Trecerea de la abordarea multilaterală la cea bilaterală nu este obiectivul, ci mijlocul principal prin care şeful administraţiei americane înţelege să pună capăt „carnagiului american”. Aranjamentele multilaterale, constată Donald Trump, nu mai lucrează pentru actorul principal – naţiunea – ci pentru alţi actori, nerecunoscuţi şi nedeclaraţi, multinaţionalele. Cum ele au servit cu predilecţie interesele establishment-ului căruia noul preşedinte îi declară un război deschis. „Establishment-ul se protejează pe el însuşi, dar nu protejează cetăţenii acestei ţări”. Atât cât omeneşte este posibil a prevedea, promovarea bilateralismului va fi urmărită cu mare perseverenţă de către preşedinte. În timpul campaniei a promis: „voi aduce joburile înapoi”. Promisiune foarte greu de îndeplinit. Rediscutarea aranjamentelor internaţionale se numără printre puţinele posibilităţi pe termen scurt.

Tot pentru a face mai mult loc nuanţelor în discuţie, subliniem că Donald Trump nu vorbeşte doar de interesul american şi de datoria administraţiei de a pune America pe primul loc. „Vom cultiva prietenia şi înţelegerea cu celelalte naţiuni, dar o vom face înţelegând că este dreptul tuturor naţiunilor să pună pe primul loc propriile interese”. Fiecare are dreptul şi datoria de a proceda aşa cum procedează şi America.

Fireşte că trecerea de la multilateralism la bilateralism, ca fundament al relaţiilor internaţionale, este un proces extrem de complicat, pândit de numeroase riscuri şi blocaje. O dovadă este că însuşi Preşedintele american şi-a nuanţat poziţiile în ultima vreme faţă de ţări din regiunea Asia-Pacific, faţă de Uniunea Europeană etc. Indiferent ce perspectivă îmbrăţişăm – cea bilaterală sau cea multilaterală – în cele din urmă rostul înţelegerilor internaţionale este promovarea interesului naţional. Fie că este promovat direct, prin înţelegeri nemijlocite, fie prin intermediul unor aranjamente multilaterale care prezervă „ordinea internaţională”. Când interesul naţional se află în suferinţă, ordinea internaţională începe să se tulbure. Trăim sfârşitul unui mit: anume că globalizarea ar servi în mod egal pe toată lumea. Nu, la începutul lansării sale, globalizarea a servit ţările care au lansat-o (Kissinger spunea că „globalizarea este un alt nume pentru interesele americane”); astăzi ea serveşte cu deosebire emergenţii, mai ales China. De aceea, China susţine globalizarea, iar America nu! Iată explicaţia trecerii la bilateralism.

Uniunea Europeană are temeiuri să susţină multilateralismul – ea reprezintă expresia acestui tip de aranjament. În ultimii ani, capacitatea sa de a răspunde valorilor iniţiale, cum ar fi cea a solidarităţii, sau intereselor (dacă vreţi şi aşteptărilor) statelor membre se află în vizibilă scădere. În cazul UE, Donald Trump  nu spune nimic mai mult decât că este „un vehicul pentru Germania”. Deci că Uniunea nu lucrează pentru cine declară că lucrează şi nu recunoaşte pentru cine lucrează de fapt. Cam aceleaşi lucruri se aud şi în Marea Britanie şi în Franţa, pentru a nu mai vorbi de periferie, cea sudică şi cea estică. Zilele acestea, Angela Merkel a vorbit despre „Europa cu două viteze”. Să reprezinte noua formulă expresia solidarităţii ori doar recunoaşterea deschisă, am putea spune cinică, a intereselor „greilor Europei”?

Poate sub influenţa noilor evoluţii vom pune şi noi capăt iluziei – de neînţeles pentru un popor cu experienţa istorică a românilor – că nimeni nu poartă mai bine de grija unei comunităţi naţionale decât acea comunitate însăşi. Am transferat – mărturisit sau nu – grija problemelor noastre în seama Europei. Acum suntem un popor izolat la graniţa de est a Uniunii. Fără voce şi fără aspiraţii. Cu pădurile defrişate, cu cca 40% din suprafaţa agricolă înstrăinată, sfâşiaţi de tot felul de contradicţii. Pentru noi, „Romania first” ar fi un moment de trezire după o hibernare vinovată de peste un sfert de secol. Pe care unii o numesc reformă…

 

La încheierea articolului, citim următoarele: datele guvernului de la Viena arată că salariul mediu pe oră în Austria este de 13,8 euro, în Cehia de 4,6 euro, în Polonia de 4,4 euro, iar în Romania de 2 euro. La începutul acestei luni, presa slovacă scria că oamenii de afaceri din această ţară sunt interesați de angajarea muncitorilor români, adăugând că, la nivelul actual de creștere, România va ajunge la nivelul salariilor din Slovacia în 20 de ani, iar Slovacia va avea nevoie de 389 de ani să ajungă la nivelul salariilor din Norvegia.


Sursa foto: wikimedia.org

About the Author

Paul Dobrescu

Paul Dobrescu este profesor universitar la SNSPA, fondatorul Facultății de Comunicare și Relații Publice (FCRP), rector SNSPA în perioada 2008 – 2012; în prezent, conduce editura Comunicare.ro și Centrul de Cercetare în Comunicare din cadrul FCRP; printre cărțile publicate se numără: La ruse de la mondialisation. L’assaut contre la puissance américaine (2015, Paris, L’Harmattan), Un deceniu cât un secol. Secolul lumii emergente (2014), Lumea cu două viteze. Puterile emergente şi ţările dezvoltate (2013), Viclenia globalizării. Asaltul asupra puterii americane (2010), Geopolitica (2008), Mass media și societatea (2003), Iliescu contra Iliescu (1997), America Americii – California (1993), Computere şi trandafiri sau paradoxurile progresului (1986); a îngrijit și prefațat traducerea în limba română a lucrărilor: R. Kaplan, Răzbunarea geografiei (2014), D. Cohn-Bendit şi G. Verhofstadt, Trezeşte-te, Europa! Manifest pentru o revoluţie postnaţională în Europa (2013), G. Verhofstadt, Ieşirea din criză. Cum poate Europa salva lumea (2012), H. Kissinger, Despre China (2012), W. Lippmann, Opinia Publică (2009).