Ce ar putea învăţa România din experienţa Germaniei?

640px-Braniborská_brána

Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu

Ultimul număr al revistei „The Economist” titrează pe copertă: „Problema germană. De ce surplusul său afectează economia mondială”. În interiorul revistei trei articole sunt consacrate acestei teme. Nu le vom rezuma. Vom menţiona doar că Germania este ţara cu cel mai mare surplus comercial din lume, cca 300 miliarde dolari, reprezentând 8% din PIB-ul acestei ţări. Să mai remarcăm că ea a depăşit cu mult surplusul Chinei, care se situează în jurul a 200 miliarde tot în acelaşi an, în 2016. Cum am putea explica această diferenţă, mai ales că surplusul comercial al celor două ţări a evoluat „umăr la umăr” în anii din urmă?

Un surplus comercial are un corespondent précis: deficitul comercial al altor ţări. Ca să fie menţinut nivelul cererii agregate, ţările cu deficite comerciale importante trebuie fie să se împrumute, fie să apeleze la concedieri. De aceea, existenţa unui surplus comercial masiv reprezintă o stare de dezechilibru şi, mai devreme sau mai târziu, generează mari nemulţumiri. China a înţeles acest lucru şi a procedat la o ridicare semnificativă a salariilor, ceea ce a afectat competitivitatea produselor, dar a mai diminuat tensiunea care stă să izbucnească pe plan internaţional. Germania, cel puţin până acum, nu a procedat la aşa ceva. Poate că partenerii, luaţi individual, îşi doresc produsele germane, dar dacă privim în ansamblu lucrurile un asemenea surplus „este rău pentru economia lumii”, cum precizează şi „The Economist”. Noi am spune chiar mai mult. Ca să-şi plătească datoria, Grecia, de pildă, trebuie să aibă surplus comercial. Cu cine va realiza ea acest surplus dacă Germania şi, după modelul său, Olanda, Norvegia, în general ţări nordice, fac eforturi să-şi menţină şi chiar să-şi consolideze surplusul comercial? Mai devreme sau mai târziu debalansările comerciale masive duc la tensiuni şi chiar la conflicte deschise: la nivel european, în cazul nostru, ori chiar la nivel global.

România ar avea ceva de învăţat din saltul pe care l-a făcut Germania devenind din „omul bolnav al Europei”, în anii 1990, la puterea ei economică nr. 1? Multe lucruri ar putea fi desprinse, dacă ar fi ochi ca să privească şi minte să priceapă.

Primul lucru este importanţa specială acordată securităţii locului de muncă. Prioritate integrată într-o abordare mai largă, care consacră întâietatea elementului social asupra celui economic. Sunt aici două aspecte pe care dorim să le discutăm cu cititorii revistei noastre. Într-o epocă în care – sub influenţa doctrinei neoliberale – mai toată lumea accentua importanţa economicului, Germania a avut tăria să susţină că adevărata combustie a succesului economic este acceptarea şi asumarea socială. De aceea, a proclamat modelul său „economie socială de piaţă” şi a procedat în consecinţă. Când fluxurile financiare o invadau şi pe ea, a realizat că dacă nu obţine performanţă economică nu îşi mai poate apăra valorile sociale. Nu a trecut la concedieri, ci a inaugurat un sistem de part-time; prin înţelegere cu sindicatele, a recurs la analize sector cu sector, împreună cu sindicatele şi conducerea corporaţiilor, a îngheţat sau chiar a scăzut salariile, tot prin înţelegere cu partenerii sociali şi, astfel, a obţinut sprijin şi susţinere socială, fundamentale atunci când vorbim de procese sociale dureroase. A implicat statul în toate aceste aranjamente, statului însuşi revenindu-i responsabilităţi clare în asigurarea calificării forţei de muncă, în modernizarea infrastructurii şi, nu în ultimul rând, în garantarea tuturor acordurilor convenite. În felul acesta s-a construit un consens. Rezultatul? Competitivitatea economică de astăzi şi surplusurile comerciale despre care tocmai vorbim. Gândiţi-vă numai cu ce „complimente” ar fi fost întâmpinat un lider la noi, dacă vorbea despre controlul sever al şomajului („duşman al economiei de piaţă”), despre nevoia de a implica statul în anumite transformări („etatist”, „comunist”, „expirat” etc).

Dezvoltarea este miriapodică. Pentru că are loc într-o lume miriapodică, în culturi extrem de diverse, în contexte cu totul particulare. Dacă aceasta este realitatea ontologică a dezvoltării, atunci şi modelele promovate de fiecare stat trebuie să fie şi ele miriapodice. În orice caz, să desprindă învăţăminte, dar să nu copieze modele. Care nu poate funcţiona decât în contextele în care au fost construite. Modelul nu poate avea decât o valoare orientativă. Meritul Germaniei este că a elaborat propriul model, chiar şi într-un context în care modelul neoliberal era dominator, şi l-a promovat indiferent de echipele guvernamentale care au venit la putere. Experienţa sa ne transmite un adevăr cardinal: în orice domeniu mai poţi fi mimetic, dar nu în cel al dezvoltării. Aici succesul îşi trage seva din ingeniozitatea combinaţiei, nu din reproducerea umilă a experienţelor de pe alte meridiane. Marea problemă a României în aceşti 30 de ani este că a fost complet mimetică tocmai în acest domeniu fundamental, domeniul dezvoltării. Iar dacă o persoană sau alta ar fi avut obiecţii, îndrăznea să sugereze şi alte perspective, atunci un cor deontologic soma la conformitate. Abaterea era echivalată cu erezia.

Concluzia cea mai importantă pe care o impune experienţa germană este că în lumea de astăzi izbândesc cei care au viziune, cei care integrează şi evaluează totul prin prisma cerinţelor termenului mediu şi lung.  Aici este adevăratul secret al reuşitei: să vezi din vreme ceea ce alţii nu văd sau nu sunt preocupaţi să vadă. Munca şi efortul, cultura responsabilităţii, toate foarte importante, se valorifică în interiorul unei organizări care este ghidată de perspectivă. Performanţa reală a Germaniei este că a reuşit nu doar să afirme perspectiva, ci să o coboare la nivelul omului obişnuit, să realizeze această joncţiune, iar milioanele de locuitori să accepte rigorile perspectivei, să le sprijine, chiar dacă, pe moment, îi dezavantajau.

Aceasta ar putea fi şi principala lecţie pe care România ar trebui să o însuşească. Oriunde priveşti, oriunde pui degetul, te întâmpină o deprimantă lipsă de viziune, de perspectivă. Nimic nu se leagă, totul pare că pluteşte pe o mare a dezorganizării. Noi de ce nu facem loc perspectivei, viziunii, de ce nu le instalăm în viaţa economică şi socială, ar putea fi o întrebare? Până la viziune mai e drum lung. Viziunea cere înainte de toate oameni de viziune, oameni care să topească în structura lor experienţă, ştiinţă de carte, şi, mai ales, un ataşament special la cauza ridicării propriului popor. Priviţi şi alegeţi asemenea oameni, evident dintre cei aflaţi pe scena publică a vieţii noastre.

Ne-am îndepărtat atât de mult de rigorile a ceea ce numim viziune, am coborât atât de mult pe această scară, încât am ajuns să gândim pe dos faţă de propriile noastre interese. Atunci, de unde să vină îndreptarea? Un singur exemplu, deşi în minte ne vin o sumedenie. Suntem în plină criză de rujeolă. Una din explicaţii: am desfiinţat institutul specializat în producerea de seruri şi vaccinuri, Institutul Cantacuzino. De ce? Chiar credeam că nu o să mai avem copii? Că rujeola este alungată definitiv? Ce a fost în mintea noastră? Nici de sănătatea propriilor copii nu ne mai pasă? Fiecare cititor poate să aibă propriul răspuns. În ceea ce ne priveşte, credem că oricât ar fi de sincopată experienţa, pregătirea profesioanlă, până la urmă dezinteresul şi lipsa ataşamentului real la domeniul respectiv este explicaţia.

În perioada de ascensiune a Germaniei, în secolul al XIX-lea, un mare economist al său, Friedrich List, făcea următoarea remarcă: ţările dezvoltate, de îndată ce ajung „în pod”, împing scara ca să nu se mai urce şi altcineva. În diverse situaţii, elita noastră se consideră nu reprezentanta României, ci a ţărilor aflate deja „în pod”. Este purtătoarea de cuvânt a acestor ţări şi a intereselor lor. De aceea, am ajuns, în multe din cazuri, să gândim pe dos faţă de propriile interese. A crede, acum, că putem avea viziune asupra dezvoltării României este ca şi cum am crede că putem lansa o navă în Cosmos…

About the Author

Paul Dobrescu

Paul Dobrescu este profesor universitar la SNSPA, fondatorul Facultății de Comunicare și Relații Publice (FCRP), rector SNSPA în perioada 2008 – 2012; în prezent, conduce editura Comunicare.ro și Centrul de Cercetare în Comunicare din cadrul FCRP; printre cărțile publicate se numără: La ruse de la mondialisation. L’assaut contre la puissance américaine (2015, Paris, L’Harmattan), Un deceniu cât un secol. Secolul lumii emergente (2014), Lumea cu două viteze. Puterile emergente şi ţările dezvoltate (2013), Viclenia globalizării. Asaltul asupra puterii americane (2010), Geopolitica (2008), Mass media și societatea (2003), Iliescu contra Iliescu (1997), America Americii – California (1993), Computere şi trandafiri sau paradoxurile progresului (1986); a îngrijit și prefațat traducerea în limba română a lucrărilor: R. Kaplan, Răzbunarea geografiei (2014), D. Cohn-Bendit şi G. Verhofstadt, Trezeşte-te, Europa! Manifest pentru o revoluţie postnaţională în Europa (2013), G. Verhofstadt, Ieşirea din criză. Cum poate Europa salva lumea (2012), H. Kissinger, Despre China (2012), W. Lippmann, Opinia Publică (2009).