
Articol de Paul Dobrescu
La o săptămână de la încheierea Conferinţei pentru securitate desfăşurată la Munchen, comentariile şi analizele apărute confirmă şi consolidează percepţia sub semnul căreia s-a desfăşurat evenimentul. Conferinţa a început într-o atmosferă mohorâtă şi s-a încheiat într-una şi mai mohorâtă. De ce? Motive evidente nu existau. Cum preciza Ulrike Esther Franke (European Council on Foreign Relations), „în acest an par să existe crize şi conflicte cât pentru trei conferinţe de securitate de genul celei de la Munchen”. Atunci de unde sentimentul acesta apăsător?
Mulţi comentatori îl asociază cu participarea mai modestă, comparativ cu alţi ani. Nu au mai fost prezenţi nici cancelarul german (ocupat cu problemele formării guvernului), nici preşedintele francez (cel care a lansat un nou proiect privind viitorul european), nici alte figuri politice de prim plan, care confereau reuniunii sarea şi piperul diverselor dispute. Prezenţa prim-ministrului britanic, Theresa May, nu a putut compensa această absenţă masivă. Disputa dintre primul ministru al Israelului (care a arătat de la tribună o parte dintr-o dronă iraniană descoperită pe teritoriul ţării sale) şi ministrul de externe al Iranului a fost mai mult o pată de culoare. Iar ministrul de externe al Rusiei nu a ridicat temperatura disputei printr-o aşteptată filipică la adresa Washington-ului; s-a multumit să avertizeze în legătură cu ascensiunea mişcărilor de factură neonazistă în Europa. Dacă nu au fost figuri politice de prim plan, în schimb au fost prezenţi, la nivel de top, personalităţi din domeniul intelligence-ului: Mike Pompeo, directorul CIA, Dan Coats, directorul Comunităţii de intelligence şi mai mult de 12 şefi şi seniori din zona intelligence-ului mondial.
Prin urmare, de unde atmosfera mohorâtă?
Explicaţia de fond o găsim în starea lumii de astăzi. Cum spunea Ian Bremer cu privire la starea ordinii mondiale, în acest moment „nimeni nu conduce autobuzul”. Ministrul de externe al Germaniei, Sigmar Gabriel, a reluat în cuvântul său de deschidere ideea, precizând: „Ridicarea Chinei şi semnalele privind retragerea SUA de pe scena globală vor avea consecinţe greu de prevăzut”. Aceasta este momentul exact în care se găseşte lumea de astăzi. Ridicarea Chinei este un fapt. Numai că Beijing-ul, deşi mult mai activ în ultima vreme, rămâne , totuşi, prudent în a-şi asuma responsabilităţi globale. Este ghidat pe plan internaţional de aceeaşi viziune pragmatică şi graduală. A lansat cel mai mare proiect de investiţii global al acestor ani, „One Belt, One Road” şi începe să culeagă roadele. Washington-ul propune o schimbare radicală: trecerea de la aranjamente multilaterale la cele bilaterale. Cu totul neobişnuit pentru puterile hegemonice aflate în momente de răscruce ale istoriei omenirii. De obicei, puterea care se ridică „bate cu pumnul în masă”, cere schimbarea, pretinzând un loc la masa deciziilor mari. De data aceasta, China susţine globalizarea, adică ordinea economică existentă până acum, iar SUA se pronunţă pentru schimbare. Cine conduce autobuzul?
Pentru că vorbim despre securitate, neapărat ar mai trebui menţionate cel puţin două probleme mari care definesc starea actuală a lumii. În primul rând, ridicarea spectaculoasă a puterii militare a Rusiei (am spune şi a puterii de influenţă), ilustrată în ceea ce s-a întâmplat în Ucraina, în Marea Neagră şi în Siria. Acum 11 ani, Vladimir Putin caracteriza astfel lumea momentului în cadrul Conferinţei de la Munchen: „Un singur centru de putere. Un singur centru de forţă. Un singur centru de luare a deciziilor. Este o lume în care există un singur stăpân, un singur suveran”. De atunci, Rusia a optat pentru o politică în măsură să schimbe configuraţia de putere a lumii, aşa cum era ea percepută la Moscova. Din punctul de vedere al sumelor alocate apărării, Rusia este astăzi a treia putere a lumii, după SUA şi China.
A doua mare problemă discutată cu precauţie la Munchen este crearea unei forţe de apărare a Europei. Problema a fost susţinută de două voci reprezentative ale Germaniei, de ministrul apărării şi de cel de externe. Particularitatea este că ambele voci motivează demersul acesta de ordin strategic prin schimbarea adusă de Donald Trump în cadrul politicii externe americane. „În cele 13 luni de când Trump a venit la putere, sublinia Ursula Von der Leyen, ministrul german al apărării, Europa a sporit cheltuielile în domeniul apărării dar, totodată, îşi îmbunătăţeşte şi capacitatea de a lupta singură fără sprijinul SUA, dacă este cazul” . În termeni mai nuanţaţi, inspiraţi de practica sa diplomatică, Sigmar Gabriel mărturisea că „nu mai recunoaştem America noastră” deoarece superputerea de peste ocean nu doar că nu mai stimulează cooperarea, dar pare a fi tentată chiar să divizeze Europa. Problemă care prilejuieşte o apreciere severă din partea ministrului de externe german; apreciere pe care, cel puţin noi nu am mai auzit-o până astăzi formulată în asemenea termeni. „Nimeni nu ar trebui să încerce să divizeze Uniunea Europeană, nici Rusia, nici China şi, de asemenea, nici SUA”’. Completată cu o caracterizare preponderent metaforică, dar foarte sugestivă, privitoare tot la Uniune – „ca singurul vegetarian, ca să spunem aşa, vom avea o viaţă extrem de grea într-o lume de carnivori”.
Observaţi care sunt temerile Berlinului şi, implicit, ale capitalei oficiale, Bruxelles, cum percepe o parte importantă a oficialilor europeni competiţia, ameninţările, presiunile care vin de la Washington, de la Moscova şi de la Beijing? Realitatea este că lumea – la nivel global sau naţional – a cunoscut două centre de putere (structura bipolară) sau cel mult trei (celebra troică). Patru par a fi cam multe. Să se aplice şi aici remarca făcută de Madeleine Albright, când i s-a propus să folosească termenul de multilateralism? „Este prea lung şi are prea multe consoane”. Întârzierile în politică se plătesc. Prima putere economică a lumii până în 2015, Uniunea are dificultăţi reale să se întregească în calitate de centru de putere al lumii de astăzi. Adică să devină şi putere militară.
Cu siguranţă, lumea nu mai este de mult unipolară. Lumea de astăzi sugerează tot mai insistent ideea de dezordine; dar nu orice fel de dezordine, ci una multipolară. De ce spuneam că s-a consolidat sentimentul apăsător sub semnul căreia s-a deschis şi s-a închis Conferinţa de la Munchen? Pentru că, după cum se vede, a fost o reuniune unde participanţii au venit să cheme la acţiune, nu să ia decizii, să pregătească alternative. De aceea, au plecat cu mâna goală. Cum ne-am obişnuit în ultima vreme. În timp ce situaţia se degradează văzând cu ochii.