Articol de Loredana Radu
Societățile europene – cele vestice prin tradiție, cele estice prin aspirație – au o anumită reputație de actori care dezbat, negociază, luptă pentru drepturi și libertăți, își asumă poziții acasă și pe plan internațional. Totul în numele unui „bine” general, care ia diverse forme – toate nobile (democrație, libertatea de exprimare, dreptul la o viață de calitate), rezonând, cel mai adesea, cu speranțele și bunele intenții cetățenilor de rând.
De multe ori, apetitul pentru comunicarea publică pe teme presante, precum migrația, refugiații, conflictele din lumea arabă sau drepturile minorităților, este alimentat de informații trunchiate, de date eronate, de jumătăți de adevăruri, care predispun spre false dileme morale, antagonizante, bulversante prin contradicțiile pe care le deșiră necontenit. Delirul informațional creează iluzia omniștiinței: pentru că suntem bombardați cu informații, credem că avem acces la adevărul „adevărat” și că, prin urmare, suntem îndreptățiți să dăm verdicte, să ne erijăm în instanțe supreme ale „binelui” și să-i aruncăm pe „cei vinovați” într-o temniță simbolică a blamului și defăimării. Probatoriul de facto nici nu mai contează, pentru că acesta a fost înlocuit cu like-uri și dislike-uri, cu share-uri și comentarii halucinante. În rețelele sociale, fiecare zi este o „zi a judecății”: judecători invizibili aruncă în spațiul virtual mesaje, conflicte și verdicte. Studiile relevă că persoanele educate și cu un statut social bun sunt chiar mai permeabile la dezinformare și la promovarea propriilor judecăți de valoare, pentru că sunt mai active și uneori mai acide în rețelele sociale.
Putem sta liniștiți, spunându-ne că „târgul” a fost dintotdeauna guraliv, pricepându-se la multe, dar mai ales la fotbal și la politică? Pâna la urma urmei, avem de-a face doar cu niște discuții mărunte („small talks”, cum ar spune americanii), naive, inofensive, fără mari implicații. Mai putem spune – tot într-o notă liniștitoare – și că rețelele sociale doar pun pe tapet acele discuții care oricum aveau loc acasă, în spațiul privat? Aceasta este marea revoluție inventată de comunicarea digitală: că micile conversații cotidiene s-au mutat în spațiul virtual? Studiile și investigațiile din ultimii 4 ani – mai exact, de la emblematicul an 2016, care va rămâne în istorie drept anul pro-Trump și pro-Brexit sau, mai pe scurt, pro-FAKE – arată că temele și mesajele din spațiul online nu seamănă deloc cu măruntele și inofensivele discuții private. Există toate indiciile și motivele pentru a trage concluzia că dezinformarea digitală este atent orchestrată, ghidată prin mijloace științifice, în etape minuțios planificate, cu ajutorul unei doze aproape mortale de inteligență. „Injecția hipodermică” a manipulării a devenit o perfuzie digitală care dă o dependență letală, pentru că poate crea argumente, pretexte și contexte exploatabile de către anumiți actori cu interese care nu sunt „fake”, chiar deloc! Iar efectele nu întârzie să apară, pentru că…
…fake news = fake world.
Rezultatul este o atmosferă apăsătoare, o societate divizată, care ajunge să se hrănească din false probleme și prea puțin din soluții reale sau realiste. Și nu o spunem doar noi, cei din mediul academic, pentru a fi acuzați că „prea multă teorie strică” sau că „practica ne omoară”. Într-un raport foarte recent, publicat pe 22 iunie 2019, de Președinția Consiliului European cu privire la dezinformarea în contextul alegerilor europene de anul acesta, ni se atrage atenția că scopul campaniilor de dezinformare este acela de a „submina încrederea în democrație și în Uniunea Europeană, în politicile și în valorile sale”, antrenând pe termen mediu și lung clivaje sociale și un climat de erodare a încrederii în instituții cheie, care veghează la stabilitatea și siguranța națională, la abilitatea de a guverna. „Scopul este acela de a crea tensiuni interne în Statele Membre, de a ataca pilonii democrației și de a influența implicarea cetățenilor în procesele democratice, inclusiv prin modelarea abuzivă a preferințelor și prin suprimarea votului” (p. 3). Printre metodele utilizate de dirijorii dezinformării – în special în zona digitală – se numără: „manipularea informațiilor (dezinformare, amplificarea sentimentelor, identități online false); atacuri cibernetice (atacuri asupra infrastructurilor critice, „hacking”, sustragerea de informații confidențiale prin malware); antrenarea elitelor în dezbateri; finanțarea partidelor politice și a entităților private.” (p. 4).
În momentul de față, există foarte multe relatări despre fabricile de „like-uri” din China și despre trolii ruși. În cartea „Ruleta rusească” (autori: Michael Isikoff și David Corn), apare mărturia unei foste angajate a unei fabrici de troli din Sankt Petersburg, mărturie care ne confirmă temerile: personajele și poveștile fake, conturile de social media, mesajele, temele sunt atent gândite pentru a părea nu numai cât se poate de autentice, dar și pentru a lansa un arsenal de narațiuni extremiste, ofensive, anti-americane, anti-moderniste, anti-ordine, anti-democrație. De multe ori, sunt utilizate mijloace pseudo-mistice pentru a legitima un subiect și pentru a-l introduce în discuțiile cotidiene. Spre exemplu, un personaj faimos inventat de Agenția pentru Cercetarea Internetului (numele oficial al fabricii de troli a Kremlinului, potrivit lui Isikoff și Corn) este Cantadora, o ghicitoare extrem de populară în mediul online, un fel de Nostradamus contemporan care a prevăzut numai lucruri mărețe pentru Vladimir Putin (Isikoff & Corn, 2019, 85). Deci, aici nu vorbim despre like-uri date în neștire pentru a propulsa un subiect real, ci despre crearea de la 0 a unei realități alternative.
Mai trist este atunci când ceea ce ar trebui să constituie discuții tehnice, decizii aflate în perimetrul și în dreptul unor instituții și instanțe, ajung să cadă victime ale emoțiilor elucubrante din spațiul virtual. Și mai trist este atunci când aceste „emoții publice” sunt utilizate pentru a aduce atingere unor drepturi și libertăți, pentru a ne face să ne pierdem busola și pentru a ne zdruncina credințele din temelii. Mă gândesc la cazul Sorinei, fetița de etnie rromă adoptată de un cuplu de români din America. Întreaga poveste a degenerat într-un scandal cu iz anti-occidental, în care americanii și vestici, în general, sunt portretizați ca lipsiți de suflet, tributari unui mercantilism ieșit din comun, hoți de organe, abuzatori de minori ș.a.m.d. Care este, cu adevărat, miza acestei dezbateri? Fără a mă lansa în ipoteze juridico-legale, cred că adevărata și singura miză a nebunescului joc este binele copilei, un bine care nu poate fi negociat în piață – fie ea și virtuală – ci analizat și cântărit de instituțiile abilitate și de specialiști, cu echilibru, fără patimă și patos, pe baza unor dovezi obiective. În oglindă oarecum, mă mai gândesc la minorele supuse unor perversiuni greu de imaginat în județul Argeș și care nu au surescitat deloc „emoții publice”, dovadă, probabil, că aceste fetițe – adevărate victime, traumatizate fără drept de apel, abuzate uneori cu acordul părinților – nu s-au aflat pe „agenda” potrivită sau nu au ajutat la promovarea unor mesaje „anti-orice”. Evident, exemplele sunt extrem de numeroase, iar tiparul este clar: buna credință a cetățenilor obișnuiți este exploatată pentru a legitima derapaje, pentru a dărâma încrederea în instituții importante și pentru a regiza scenarii conspiraționiste. Acesta este momentul în care liderii armatelor de „troli” primesc mulțumiri, decorații și bonusuri, în timp ce noi ne pierdem iremediabil în lumea post-adevăr.
Foto: wikimedia.org
