„România – o țară condamnată la relevanță geopolitică”

Articol de Conf. Univ. Dr. Loredana Radu

Dacă am imagina un tribunal geopolitic, cu rolul de a judeca poziții, interese și clivaje, România probabil că ar fi condamnată pe viață pentru relevanță geopolitică din culpă. România își săvârșește această sentință simbolică într-un spațiu cât se poate de real, o geografie care îi generează multiple vulnerabilități atât în interior, cât și în exterior.

În interior, lanțul carpatic împarte țara în trei regiuni relativ autonome, ceea ce creează probleme de convergență socio-economică și, uneori, de coerență în ceea ce privește politicile și programele de creștere. România are cea mai scăzută rată a convergenței economice interne dintre toate Statele-Membre, cu o diferență de 1:6 între un nucleu bogat (București-Ilfov) și un Nord foarte sărac. După aderarea la UE, România a continuat să înregistreze rate scăzute ale convergenței reale; decalajele de creștere s-au acutizat în mod special după 2009, odată cu izbucnirea crizei și ca urmare a măsurilor de austeritate aplicate într-un mod mai mult sau mai puțin arbitrar. Paradoxal, România a fost mai convergentă în perioada pre-aderare. Și, chiar dacă acest lucru s-a datorat, în primul rând, unui București mai sărac, o întrebare legitimă ar fi: „De ce nu s-a ridicat și Nordul?”, cu atât mai mult cu cât Fondurile Structurale 2007-2013 au avut principala menire de a reduce decalajele socio-economice. Deși acest fenomen ar merita o analiză de sine-stătătoare, mă voi limita la a spune că este cel puțin contra-intuitiv ca niște programe de finanțare să răspundă unor priorități naționale, în condițiile în care nevoile de finanțare sunt regionale; din nefericire, s-a dovedit că această practică este și contra-productivă. Este nevoie de luciditate și de mult idealism pragmatic pentru ca fondurile europene din noua perioadă de programare (2014-2020) să contribuie, în sfârșit, la atingerea unor obiective de convergență în România.  

În exterior, România este prinsă la confluența unor interese geostrategice divergente, ceea ce este în asentimentul parcursului său istoric. Putem spune că România a devenit terenul unei triste dispute între un Vest pragmatic și un Est frustrat, fără a avea prea multe opțiuni strategice și, mai îngrijorător, fără a-și conștientiza pe deplin acest statut. Potrivit lui George Friedman, România este un „prizonier instituționalizat”, adică „cineva care a fost privat de libertate mult prea mult timp pentru a mai fi capabil să-și imagineze cum ar putea funcționa într-o lume în care nu există cineva care să-i spună ce să facă.” Această caracterizare poate părea dură, exagerată, pictată în tușe prea întunecate. Însă, este suficient să analizăm câteva fenomene recente ca să conștientizăm că afirmațiile lui Friedman sunt îndreptățite.  

Singura sa strategie coerentă a României post-decembriste a fost cum să devină parte din structurile euro-atlantice. Țara noastră a îmbrățișat euro-atlantacismul ca alternativă la Rusia. Contextul istoric a ajutat-o – o Rusie slăbită i-a permis să se reorienteze către Vest. Însă Vestul s-a orientat (vreodată) către România? Ca orice rudă săracă, România a avut așteptări modeste. Nu și-a dorit decât stabilitate și o societate care să poată deveni – treptat – o replică a celei occidentale, fără a-și mai permite luxul de a se întreba dacă noile „daruri” i se potrivesc, dacă sunt pe măsura ființei sale. Tocmai pentru că nu are conștiința avuției, o rudă săracă este tentată să creadă în filantropia apriorică a rudelor sale mai bogate, uitând să se întrebe ce anume i se va cere în schimb.

There is no such thing as a free lunch. Nu aș vrea să fiu greșit înțeleasă – sunt o europenistă ferventă și cred că încadrarea în structurile euro-atlantice a reprezentat singura alternativă pentru România. Ceea ce mă preocupă este că, de teamă de a nu respinsă sau abandonată, România a intrat în structurile euro-atlantice fără vreo viziune referitoare la ce vrea să facă în interiorul acestora după ce va fi fost acceptată.

convorbiri_europene_banner_3

 

Încrederea nestrămutată a românilor în UE, în valențele sale democratice și în valoarea sa simbolică continuă să fie o realitate sociologică greu de contestat. În eventualitatea unei disoluții a UE, România ar putea fi plasată cu ușurință în bastionul modest al promotorilor europenismului – din păcate, un capital de încredere neexploatat de UE. Însă, așa cum spunea și G. Friedman, aderarea României la UE a avut, în primul rând, un rol terapeutic – românii aveau nevoie să creadă că se distanțează de influența rusească – chiar dacă acestă distanță este pur psihologică. În ceea ce privește rolul României în UE, o discuție onestă nu poate depăși, din păcate, sfera economică. Și aceasta din simplul motiv că UE a rămas, în ciuda timidelor tentative de consolidare a pilonului său politic, o asociere de state care doresc să-și extragă beneficii în primul rând financiare din apartenența la UE. Accesul neîngrădit la piețe de consum dinamice pare a constitui principala miză a membership-ului, ceea ce face România, cu o economie impulsionată în primul rând de cererea internă, extrem de atractivă pentru principalii producători și exportatori, așa cum este Germania. Germania este cea de-a treia economie în clasamentul mondial. O putere financiară în sine, campioană en titre a UE, un stat care a știut cum să-și conserve avantajele economice chiar și în cele mai potrivnice contexte. Spre exemplu, Germania avea în 2013, la finalul unei crize care a lăsat urme adânci în stabilitatea și prosperitatea multor țări europene, un surplus comercial de 237 trilioane de dolari. Secretul succesului german este capacitatea sa de a-și urmări cu aviditate interesele economice și de a nu favoriza piețele intra-UE în detrimentul celor extra-UE. Astfel, cei mai importanți parteneri comerciali ai Germaniei sunt, în ordinea transferurilor financiare, Franța, SUA, Marea Britanie, China și Olanda, iar Rusia rămâne principalul său furnizor de petrol și alte resurse energetice. Independent de rolul său de lider al UE, Germania nu și-a abandonat niciodată vocația sa globală. Este important să înțelegem acest lucru atunci când analizăm strategia UE cu privire la Europa de Est și, în special, cu privire la România. Primele cinci ţări clasate după ponderea deţinută în soldul investițiilor străine directe în România la 31 decembrie 2014 erau: Olanda (23,6 %), Austria (16,1 %), Germania (12,4 %), Cipru (7,1 %) şi Franţa (6,8 %). Conform datelor statistice romaneşti, în anul 2011, schimburile comerciale bilaterale cu Germania au totalizat 17,761 miliarde euro, faţă de 14,620 miliarde euro în 2010, în creştere cu 21,48%. Dar balanța comercială a fost înclinată întodeauna în favoarea marelui exportator. Dacă ținem cont și de faptul că Germania este unul dintre cei mai mari investitori direcți în România, vom descoperi, cel mai probabil, că multe dintre bunurile exportate de România sunt produse de companii cu capital german. Să nu uităm că acest lucru este posibil doar din cauza costului redus al mâinii de lucru calificate. În prezent, principalul avantaj competitiv al României este neschimbat față de perioada de preaderare la UE: costul redus al mâinii de lucru. Iată un alt aspect care merită o analiză de sine-stătătoare sau, cel puțin, un prilej de meditație. Pe scurt, Vestul european (și, în special, Germania) are două interese complementare care ating România: 1. costul producției să rămână în continuare la un nivel care să-i permită să-și extragă beneficii financiare optime din această zonă și 2. relațiile cu Rusia să fie stabile și previzibile, astfel încât importurile de petrol să nu aibă de suferit.

În ceea ce privește statutul său de membru NATO, lucrurile s-au schimbat dramatic pentru România de când Marea Neagră a devenit frontieră euro-atlantică, iar țara noastră este vecin maritim de facto cu Rusia. Criza din Ucraina a intervenit – nu întâmplător – pe un fond de instabilitate și lipsă de coerență strategică la nivelul NATO. Într-un articol despre noul concept strategic al NATO, definit la Lisabona în 2010, Marko Papic nota:

„Berlin-ul dorește să utilizeze criza actuală pentru a regândi UE după propria-i imagine. Între timp, Paris-ul vrea să controleze ridicarea Berlinului și să-și conserve rolul de lider în Uniunea Europeană. (…) Europa Centrală privește cu nervozitate cum Paris-ul și Berlin-ul se apropie de Rusia, în timp ce atlanticiștii consacrați, îngrijorați de o Germanie tot mai puternică, (…) doresc să-și reafirme securitatea transatlantică prin strângerea legăturilor cu SUA. (…) Nucleul vest-european al NATO se războiește cu sine însuși pe tema politicilor și nu percepe o Rusie revoltată drept o amenințare care să fie gestionată cu forță militară.”

Interesele divergente din UE și NATO forțează România să-și creeze propria strategie. Definirea unei astfel de strategii ar trebui să constituie o prioritate absolută pentru România și, evident, că depășește obiectivele articolului de față. Cu toate acestea, doresc să menționez câteva aspecte care ar trebui să constituie puncte de referință în pregătirea unei astfel de strategii. În primul rând, România este al treilea cel mai independent energetic stat din UE, ceea ce îi creează o poziție oarecum privilegiată în raport cu Rusia. În 2014, țara noastră a importat doar 24% din necesarul de gaz natural din Rusia. Este un avantaj care trebuie conservat, chiar dacă acest lucru ar însemna o revigorare masivă a investițiilor publice în acest sector. În al doilea rând, România ar putea începe să think small, ceea ce nu ar însemna un regres, ci o reevaluare a opțiunilor sale geostrategice prin prisma nevoilor sale reale. Spre exemplu, Polonia, care în prezent încearcă să creeze un Intermarium funcțional cu țările baltice și est-europene, ar putea constitui un partener de referință, animat de interese – dacă nu 100% similare – cel puțin suficient de consecvente. Nu în ultimul rând, România trebuie să se raporteze într-un mod mult mai aplicat la UE și la beneficiile asociate membership-ului său. Mă gândesc, bineînțeles, la fondurile europene, care, dacă reprezintă o resursă strategică a României, atunci ar trebui tratate și gestionate ca atare. Fondurile Structurale și de Investiții nu vor putea fi implementate de și într-un sistem paralizat, animat doar de suspiciune și teamă.

Prin urmare, România – din postura ei de condamnată la relevanță geopolitică din culpă, nu își poate permite să nu își formuleze o strategie de coabitare cu propria-i sentință. Și poate face acest lucru dezvoltându-și – treptat – o conștiință sănătoasă a propriei avuții – oamenii, resursele și capacitatea sa de a supraviețui.


Bibliografie:

  1. George Friedman, ”Geopolitical Journey, Part 3: Romania”, Stratfor, 2010, accesat la https://www.stratfor.com/weekly/20101115_geopolitical_journey_part_3_romania
  2. Anca Munteanu, ”Regional Disparities in Romania: from Theory to Empirics”, Procedia Economics and Finance, 32, pp. 160-165, 2015.
  3. Marko Papic, ” NATO’s Lack of a Strategic Concept”, 2010, Stratfor, accesat la https://www.stratfor.com/weekly/20101011_natos_lack_strategic_concept.
  4. Anita Sobják, Piotr Szymański, ”From Elections to Geopolitics: The Changing Context of Romanian–Russian Relations”, The Polish Institute for International Affairs Bulletin, No. 127 (722), 7 November 2014.

 

  1. ***, ”Poland: The Vanguard of Central and Eastern Europe”, 2015, accesat la https://www.stratfor.com/analysis/poland-vanguard-central-and-eastern-europe
  2. ***, The Observatory of Economic Complexity, accesat la http://atlas.media.mit.edu/en/profile/country/deu/
  3. Ambasada Germaniei în România, Situația comercială, accesat la http://berlin.mae.ro/node/168

About the Author

Loredana Radu

Loredana Radu este conferențiar universitar doctor la SNSPA București, director al Center for EU Communication Studies și coordonator al masteratului în Managementul proiectelor în limba engleză, precum și autor și co-autor de lucrări științifice.

http://www.eucommunication.eu