Ce învață România din „membership”-ul european?

Articol de Conf. Univ. Dr. Loredana Radu, publicat inițial în numărul special din Convorbiri Europene, aprilie 2016

 

O retrospectivă a ultimilor nouă ani, începând cu momentul din care România a devenit stat-membru al Uniunii Europene, ne obligă să tragem niște învățăminte. „Lessons learned” și „best practices” sunt concepte în trend, aflate pe buzele consultanților și analiștilor de business; concepte care au, de altfel, o menire foarte concretă – aceea de a construi un capital de cunoaștere, care să facă posibilă învățarea organizațională.

De ce nu ar fi ele aplicabile și la nivel macro? Născută din idealul niciodată materializat al omenirii de a învăța din propriile greșeli, nevoia de a contabiliza lecțiile învățate dă glas unei axiome – istoria este ciclică, istoria se repetă. Fără pretenția de a epuiza subiectul, voi face o încercare de a conceptualiza trei învățăminte de țară ale membership-ului european al României.

 

Lecția #1: Este mai important să învățăm din propriile greșeli, decât din greșelile altora.

Sign of European Union funds, Palmyra

Afișaj cu fonduri europene în Palmira, Siria

O eroare este rezultanta unui proces derulat într-un anumit context, animat de un set unic de variabile. În mod aparent paradoxal, o greșeală este un bun indicator al stării unui sistem și poate conduce la perfecționarea acestuia. Însă, așa cum un sistem este unic, și erorile „ghemuite” în el sunt unice. Acceptarea apriorică a unui sfat poate conduce la eclipsarea propriilor învățăminte. Voi veni în sprijinul acestei afirmații printr-un exemplu concret – gestionarea fondurilor europene. Rata de absorbție a fondurilor de preaderare a depășit cu puțin 70%, în timp ce rata de absorbție a Fondurilor Structurale și de Coeziune a fost raportată în ianuarie 2016 la aprox. 74%. Deja-vu! Este adevărat, ordinul de mărime este diferit (aprox. 5,7 miliarde total disponibil în pre-aderare vs. aprox. 19 miliarde total disponibil în perioada post-aderare), însă și aparatul managerial-administrativ a fost redimensionat după 2007 pentru a susține această diferență. Fondurile de pre-aderare și-au ratat principala misiune – aceea de a constitui un antrenament complex pentru perioada 2007-2013, de a permite agregarea și valorificarea unui mănunchi de „lecții învățate” și „bune practici”. Am refuzat să învățăm și am preferat să „îngurgităm” recomandări peste recomandări, alegând o cale bătătorită (de alții), dar nu neapărat potrivită și pentru noi. Se impune o ajustare a acestor recomandări, o filtrare a lor, dacă vreți; însă, pentru aceasta, avem nevoie de coerență, intenții curate și gândire critică.

 

Lecția #2. Dacă nu ai o strategie proprie, devii parte a strategiilor celorlalți.

Bucuresti palatul parlamentului view

Vedere dintre Palatul Parlamentului

România a intrat în jocul aderării europene fără a avea o strategie clară și, la fel de grav, fără a-și planifica mizele. Mai ales atunci când ești chemat să arzi etape, să faci progrese într-un ritm alert, este necesar să ai un orizont de înaintare, niște „borne” care să te ghideze. Altfel, oricât de bătătorită ar fi calea, nu poți fi niciodată sigur dacă te îndrepți în direcția potrivită. Încă de când mă preocupă analiza opiniei publice în UE, mi-a atras atenția o particularitate relevată în mod repetat de Eurobarometre: euro-optimismul românilor este invers proporțional cu abilitatea lor de a se face „auziți în UE”. Acest fenomen are, în opinia mea, două implicații importante: a) ne simțim confortabil cu statutul de țară-membră „invizibilă”, „tăcută” și b) nici nu ne putem imagina într-o postură mai vizibilă – aspect care denotă fatalism, o predare apriorică în fața unor „forțe” pe care nu le putem controla. În această cheie, orice schimbare este lipsită de sens, iar eșecul are întotdeauna o explicație sau, mai bine zis, o scuză – „soarta”.

 

Lecția #3: Nu putem ignora caracterul excepțional al proiectului european.

Non-sensunique.jpg

Afișe electorale anti-UE în Franța

By de:Benutzer:Philipp Hertzoghttp://de.wikipedia.org/wiki/, CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=175552

Chiar dacă anti-europenismul a câștigat teren în multe țări, Uniunea Europeană rămâne un proiect miraculos, o ilustrare perfectă a ceea ce Nassim Taleb a numit „lebăda neagră”, adică un fenomen rar, care frizează orice calcul probabilistic, însă care, după ce apare, cade victimă unei miopii colective (knew-it-all-along bias). După ce se materializează „minunea”, se găsesc multe voci care să-i conteste caracterul excepțional, cu o retorică de tipul „era la mintea cocoșului că așa se va întâmpla” sau „orice observator avizat ar fi putut să vadă că acesta va fi cursul acțiunii”. Însă, negând caracterul excepțional al unei „lebede negre”, riscăm să o văduvim de propriul său raison d’etre – exact așa cum este contestat în prezent proiectul european. În Uniunea Europeană suntem martorii unui nihilism aprig, care își află ecouri și în societatea românească prin pusee de populism, nevroză și contestare de dragul contestării. Este o etapă adolescentină, în care punem sub semnul întrebării orice și pe oricine, mai puțin propriile noastre decizii și acțiuni. Nu este puțin lucru că România este stat-membru, că românii pot (încă) studia și lucra într-o Europă neîngrădită, că putem să ne planificăm călătoriile de afaceri și vacanțele sărind peste momentul stresant al „vizelor”. Nu este puțin lucru că trăim în pace și într-o oarecare stabilitate. Evident, este loc de mai bine, însă acest „bine” nu poate fi imaginat fără oamenii și instituțiile care să-l negocieze și să-l înfăptuiască. Este simplu să spunem „este vina liderilor europeni”, însă cât de autentic este un astfel de discurs, în condițiile în care, parafrazându-l pe Caragiale, talentele noastre de negociatori și de strategi „lipsesc cu desăvârșire”?! Banalizarea discursului despre UE este un semn al normalizării, însă, în același timp, este și o modalitate prin care pierdem din vedere valențele simbolice și pacifiste ale proiectului european, cu impact nefast pe termen lung, așa cum se arată deja în multe democrații vestice.

Ne vom putea, oare, însuși aceste „lecții” ale membership-ului european?! Eul meu idealist spune că „da, putem”; eul realist răspunde „nu prea cred”, iar cel pragmatic că „trebuie, altfel…”. Vă las pe voi să alegeți răspunsul cu care rezonați cel mai bine.

 

About the Author

Loredana Radu

Loredana Radu este conferențiar universitar doctor la SNSPA București, director al Center for EU Communication Studies și coordonator al masteratului în Managementul proiectelor în limba engleză, precum și autor și co-autor de lucrări științifice.

http://www.eucommunication.eu