
Articol de Conf. Univ. Dr. Loredana Radu
Tragedia din Colectiv a generat un tsunami în conștiința românilor. Acest tsunami m-a secerat sâmbătă dimineața, când am aflat. Atunci, am petrecut câteva minute negre așteptând o veste liniștitoare de la sora mea, studentă la Medicină în anul 3 și mare amatoare de muzică bună, în general, și de rock, în special. Sora mea ar fi trebuit să fie acolo în acea noapte infernală, însă cumva astrele s-au așezat într-o formulă care a plasat-o la munte, la Azuga, la ziua unei prietene foarte bune. Destin? Întâmplare? Coincidență? Nu știu… însă ceea ce știu este că avem nevoie de un tip de introspecție pentru a descoperi ceea ce nu știm – vorba Filosofului – „a ști că nu știi” este cea mai mare realizare a intelectului uman.
Vreau să fiu corect înțeleasă de la bun început: fac parte din grupul iubitorilor de artă, de muzică, de nonconformism și de idei inovatoare. Fac parte din grupul părinților care își duc copiii (al meu este mic, are doar 5 ani) la piese de teatru, operă, concerte, FolkYou, Vama Veche, Micul Golf (da, cel din 2 Mai!), ceainării în care se cântă jazz și alte locuri care freamătă de spirit bun și creativitate. Fac parte din grupul profesorilor care nu-și apostrofează studenții (sau studentele) dacă poartă plete negre, blonde, roz, verzi sau multicolore, bijuterii din argint masiv, tatuaje, piercing-uri, considerându-mă cât se poate de solidară cu imnul – „Nu contează cât de lung am părul, ci contează cât și cum gândesc.” Îmi sunt dragi acei studenți, care „pitiți” prin spatele clasei, oferă soluții surprinzătoare pentru unele dileme ce par imposibile.
Asta ca să clarificăm „pozițiile” de la bun început. Pentru că observ, cu o oarecare amărăciune, că societatea românească a devenit o societate a „pozițiilor”, a „taberelor” – „noi”, cei corecți, inovatori, tineri justițiari care luptăm împotriva corupției – vs. „ei”, cei mincinoși, lași, corupți, criminali și… ma opresc. Pentru că aceeași conștiință care mi-a fost secerată de tsunami-ul „Colectiv” sâmbătă dimineață pur și simplu nu îmi permite să redau aici toate adjectivele și injuncțiile care au fost/sunt vehiculate zilele acestea pe site-uri și blog-uri, la TV, în tramvai, în autobuz, în metrou… mai peste tot.
Aseară mi-am dat seama de potențialul periculos al situației de acum – o tragedie peste tragedie. Pentru că o societate divizată nu poate fi o societate solidară. O societate diviziată va fi întotdeauna măcinată de înfruntări fără ieșire, de violențe și sofisme. O astfel de societate va fi mai preocupată să-și „vâneze vrăjitoarele” cu orice preț, decât de probleme ceva mai domestice, precum educația, sănătatea, drumurile și altele asemenea. O societate scindată nu poate construi.
Nu îmi permit a face aici o analiză a Tragediei (da, așa o voi scrie de acum înainte cu T, pentru că a devenit o categorie de sine-stătătoare pentru mine). Nici nu cred că este locul și îmi este teamă să nu cad în derizoriu. Însă simt o presiune internă să împărtășesc cu voi niște gânduri, niște semne de întrebare – le-aș putea numi, chiar dileme existențiale – care s-au acutizat în acest context întunecat. Nu voi vorbi în calitatea mea de cercetător sau profesor; nu voi da citate, nu voi folosi referințe, nu voi analiza grafice, tendințe sau corelații. Nu voi teoretiza – deși cred că There is nothing as practical as a good theory. (Democrit a decoperit atomul teoretizând și făcând conexiuni logice – pe vremea când microscopul era echivalentul adus la zi al călătoriei intergalactice).
Îmi voi pune „pălăria” de părinte. Băiețelul meu nu trece strada pe roșu – se oprește, este atent la culoarea semaforului; cum se face verde, se uită în dreapta-stânga, după care traversează. Și asta se întâmplă pentru că atât eu, cât și celelalte persoane care au grijă de el (tatăl, bunica, străbunica, bona, educatoarea), am fost suficient de consecvenți pentru a nu ne grăbi, pentru a nu trece strada pe roșu. Și nu am rezonat cu Eeee, acum este o excepție, ne grăbim și, oricum, nu vine nicio mașină!. Nu vreau să vă încarc mintea și timpul cu banalități. Însă tot băiețelul meu m-a întrebat de mii de ori: „Mami, dar de ce oamenii mari trec strada pe roșu?” (vorbim despre fanii „excepțiilor”, care câștigă 2-3-5 secunde fentând semaforul). Și a trebuit să-i explic că „Da, oamenii mari greșesc. Nu procedează corect.”. Și un copil de 5 ani și 9 luni a trebuit să înțeleagă că, pentru a fi în siguranță, nu se poate încrede 100% în judecata „oamenilor mari”, că adulții greșesc, că raționamentul lor nu este infailibil. Că are nevoie de propria judecată pentru a câștiga mai multe șanse de supraviețuire. Rezultatul: într-o seară am asistat la un accident oribil – o doamnă în vârstă a fost spulberată pe trecerea de pietoni de o mașină. Traversase regulamentar, pe verde! Băiețelul meu a fost marcat de acest eveniment, mi-a cerut explicații, pe care i le-am și dat – cât mai curat cu putință. Concluzia lui, după ce a ascultat explicațiile mele: „Doamna a trecut strada pe roșu!” O inferență de bun-simț – rezultată din zecile de dăți în care văzuse pietoni fentând semaforul în numele atotputernicelor „Sunt grăbit!”, „E urgent””, „Nu am timp!”. Și, atunci, vă întreb: „De câte ori nu ne-am trezit în situații în care am fentat puțin semaforul, transportul public („nu am mers decât o stație, ce mare lucru!”), coada la farmacia non-stop („singura deschisa în cartier, a fost o urgență!”), prioritatea de dreapta, sensul giratoriu, coșul de gunoi („care, vai, este prea departe, să aibă și porumbeii ce mânca…”), liniștea publică…sistemul. Da, fentăm „sistemul”. Cu toții o facem – mai mult sau mai puțin, la nivel mai mare sau mai mic, cu consecințe mai faste sau nefaste. Nu contează! O practică periculoasă – care, din păcate, este automatism național. A devenit un arc-reflex. Nici măcar nu o putem numi „boală națională” – pentru că, dacă am fi perceput-o ca boală, atunci ne-am fi străduit să găsim antidotul. Însă nu o facem – nu în mod autentic și dezinteresat. Și știți de ce? Pentru că un sistem nu poate fi restructurat din interior, pentru că suntem, în mod implicit – cu voie sau fără voie, părți ale acestui „sistem” pe care ne grăbim să-l blamăm, să-l negăm, fără a ne da seama că, de fapt, ne contestăm pe noi înșine.
În consecință, a cui este responsabilitatea pentru starea proastă a sistemului – a sistemului imperfect sau (și) a celor care îl fentează (care, îndă o dată, sunt părți ale acestuia)? V-am spus că nu îmi propun să găsesc răspunsuri. Aceasta este doar una dintre multele întrebări care mă macină zilele acestea. Pentru că îmi dau seama că hibele unui sistem constituie o responsabilitate comună a celor care care fac parte din respectivul sistem: cetățeni („noi!”), actori publici, politicieni, mass-media, școli, spitale etc. A externaliza vina, a pasa responsabilitatea în „curtea vecinului” – în cealaltă tabără („a corupților”, „a mincinoșilor”, „a criminalilor”) – nu se va solda decât cu un mare eșec – care va afecta, normal, întregul sistem, adică societatea românească.
Oare ce-i voi spune băiețelului meu atunci când va deveni „băiat mare” și va fi dornic să-și asume din ce în ce mai multe riscuri, să devină din ce în ce mai autonom, să facă parte din grupuri, să meargă la concerte cu prietenii și să simtă care are deplină putere asupra propriei vieți? Dacă nu ne extirpăm arcul-reflex al fentării, atunci mă pot aștepta la ce este mai rău. Pentru că, da, va veni acel moment în care va începe și Dragoș – băiețelul meu – să fenteze și, prin urmare, să se auto-fenteze, împlinindu-și, astfel, menirea de „animal social”. Prin urmare, vă rog să facem cu toții eforturi pentru a ne uita în oglindă, pentru a ne cunoaște mai bine și a ne recunoaște responsabilitatea (chiar și inifitezimală!) în tragedii trecute, prezente și viitoare. Acești pași sunt esențiali pentru a ieși din paradigma „fentării” și pentru a începe să construim. Să facem împreună acești pași – dacă nu pentru noi, atunci pentru toți baiețeii și fetițele care vor traversa măcar o stradă în drum spre școală.