Trilema geopolitică a zilelor noastre (partea a doua)

de Paul Dobrescu

Sistemul de alianţe, geopolitica în acţiune

Competiţia dintre cele două superputeri – deşi reală – a fost în ultimii ani mascată în diverse feluri. Mai ales anumite străpungeri tehnologice chinezeşti – zbor spațial cu echipaj uman, laboratoare pentru secvențializarea genomului uman, realizarea celui mai mare telescop din lume, a celui mai puternic supercomputer din lume, progresele făcute în tehnologia 5G – urmate de anumite restricţii impuse de SUA în relaţia comercială bilaterală au făcut să se vorbească despre un „Război Rece tehnologic” cu mult înainte de venirea pandemiei.

Izbucnirea acesteia a relansat tema schimbării ordinii mondiale şi a favorizat instaurarea unui adevărat „Război Rece”, caracterizat prin acuzaţii grave la adresa modului în care Beijingul a gestionat începutul epidemiei. În ultimele săptămâni, două dimensiuni ale disputei ies în evidenţă. În primul rând, o evaluare financiară a pierderilor provocate omenirii de „virusul chinezesc” („nota de plată”); apoi, criticile la adresa Chinei – din ce în ce mai aspre şi lansate de la niveluri din ce în ce mai înalte – vin şi din partea Australiei, a Marii Britanii şi chiar a Germaniei. Este o dimensiune importantă, dar căreia nu îi vom afecta un spaţiu larg în această scurtă analiză. Ceea ce nu înseamnă că asemenea critici nu sunt preocupante. Ele pot prilejui – pe fondul pandemiei, al crizei economice care se anunţă – învolburări psihologice şi sociale care, oricând, pot da naştere unei scântei greu de controlat. Istoria stă martoră că mari cutremure au fost declanşate de conflicte cărora nimeni nu le bănuia potenţialul devastator.

În momentul de faţă, cursa pare a fi doar între SUA şi China. În realitate, ea angajează mai multe ţări, aliaţii în sens strict, dar şi state care împărtăşesc valori politice dacă nu identice, măcar similare. Cu alte cuvinte, competiţia de care vorbim antrenează într-un fel sau altul comunitatea globală. Cum se vor polariza forţele importante ale lumii? Este clar că în acest plan, avantajele sunt de partea lumii democratice. Cum dorim să menţionăm de acum, China va manifesta – în funcţie şi de cerinţele care i se vor pune în faţă – un aşteptat spirit conciliant, întrucât are convingerea că după 2030, ea poate dicta mult mai multe lucruri. China are nevoie vitală să cumpere timp. Nu-şi va ascunde forţa, dar va face mari eforturi să cumpere timp.

Sunt trei actori internaţionali foarte importanţi care vor influenţa mult din ceea ce urmează să se întâmple: Rusia, Germania şi Japonia. Toate puteri semnificative, toate ţări cu aspiraţii şi cu o forţă pe care nimeni nu o pune la îndoială. Poziţia Japoniei este limpede. Calculul economic ar trebui să o facă să cultive relaţia cu Beijingul. Japonia este cel mai mare exportator în China. Este însă vecinătatea (dimensiunea geopolitică) cea care decide. Ridicarea „vecinului mare” nu are cum să convină Japoniei. Deja a început să relocheze unităţi economice din China. Istoria complicată dintre cele două ţări va face din Japonia unul dintre cei mai fideli aliaţi ai Americii.

 

Rusia ştie ce înseamnă să fie ea un „vecin mare”, dar nu ce înseamnă să aibă un „vecin mare”

Una din cele mai complicate ecuaţii o întâlnim în cazul Rusiei. Elemente economice, politice, am spune chiar de revanşă, elemente mai ales geopolitice se interferează şi alcătuiesc un ghem foarte greu de descâlcit. Talerul pe care se va aşeza Rusia va avea o greutate foarte mare. Să nu uităm, în cazul în care Moscova va consolida parteneriatul cu Beijingul până la transformarea lui într-o axă va asigura un conglomerat de putere care va domina Eurasia. Aici, putem observa costul măsurilor luate fără perspectivă. Întemeiate într-un context, riscante când le aplicăm măsura termenului mediu. Sancţiunile aplicate Moscovei au împins-o în braţele Beijingului. Relaţia bună de până atunci a devenit una foarte bună; relaţiile economice s-au consolidat, vizitele şi întrevederile dintre liderii celor două ţări au devenit regulate. Avem de-a face cu un parteneriat în domeniul economic.  Întrebarea este: cât va cântări acest element economic în decizia mare a Moscovei? Îndeobşte, componenta economică este precumpănitoare. Mai ales că, în acest caz, ea este susţinută şi de un „sentiment de revanşă” care nu a putut fi absorbit la Moscova după înfrângerea în Războiul Rece şi mai ales după ce a urmat.

Argumentul economic este puternic contrabalansat de cel geopolitic. America nu este iubită, dar are avantajul că este departe. China este din ce în ce mai puternică şi este aproape, este vecin. Mai trebuie menţionate câteva aspecte, foarte sensibile pentru Moscova. La graniţa cu vecinul de la nord, China vine cu o populaţie de 80 de milioane, în timp ce Siberia are circa 7 milioane de locuitori. O ţară are populaţie, alta teritoriu. Întotdeauna, în istorie, acest tip de situaţii a dus la conflicte. A doua mare problemă este Asia Centrală, din ce în ce mai mult aflată sub influenţă chineză. Pe aici trece şi componenta continentală a „drumului mătăsii”. Rusia nu poate vedea cu ochi bună această creştere de prezenţă şi de influenţă. De sute de ani, Asia Centrală este grădina din spate a Rusiei. Este exclus ca la Moscova să nu fie avute în vedere asemenea evoluţii. Rusia ştie ce înseamnă să fie ea un „vecin mare”, dar nu neapărat ce înseamnă să aibă un „vecin mare”.

Rusia, ne spune Henry Kissinger, a luat de la China, în jurul anului 1860, „fără să tragă un foc de armă”, un teritoriu de 560 000 km pătraţi (deci cam cât două Românii şi jumătate), incluzând baza portuară pe care o numim astăzi Vladivostok[1]. Apoi, în 1970, China s-a aliat cu SUA împotriva Moscovei sovietice. Va fi uitat Moscova aşa ceva, nesocotirea de către Beijing a acelui proverb chinezesc plin de înţelepciune: „focul se stinge cu apa de la vecin”? Sunt lucruri pe care de-abia le putem identifica în fundalul problematicii de care ne ocupăm. Pentru o ţară cu tradiţii imperiale, cum este Rusia, pentru un stat cu memorie istorică, ele nu pot fi uitate. Nu vor figura în prim plan, dar nu vor fi uitate!

Probabil că cea mai mare temere a Moscovei este că indiferent de rezultatul unei confruntări deschise SUA-China, Rusia va pierde. În cazul în care SUA vor fi învingătoare, atunci următoarea victimă va fi chiar Rusia, indiferent dacă va fi sau nu implicată. Aşa cum în ipoteza inversă, Rusia va avea o soartă asemănătoare; va fi reponderată ca importanţă, iar pierderile sale – teritoriale, geopolitice vor fi eşalonate în timp. Grea alegere pentru Moscova. În momentul de faţă, ea este intens curtată. Poziţiile chineze fac trimiteri insistente la parteneriatul bilateral, iar criticile americane au intrat într-o surdină care este şi ea semnificativă. Moscova va prelungi cât va fi posibil o decizie, dar atât cât ne putem da seama, în cele din urmă, se va situa mai aproape de Beijing. Nu pentru că îl iubeşte neapărat, ci pentru că se teme mai mult de o posibilă victorie americană şi de consecinţele ei.

 

Alegerile Germaniei

Germania este confruntată cu o alegere la fel de dificilă. Înainte de a face orice consideraţie, ţinem să relevăm ceva: China şi Germania s-au ridicat în ultimele decenii prin eforturi dure, ambele promovând obiectivul dezvoltării. Ţările care parcurg acelaşi traseu au şi un gen de comuniune, un gen de afinitate, greu de explicat şi de evaluat. Dacă sunt ţări care au privit spre viitor, cu deosebire în perioada de după Războiul Rece, atunci cele două sunt printre primele. Dovadă: au construit economii robuste, competitive şi consemnează, fiecare, printre cele mai mari excedente comerciale din lume. Putem discuta intensitatea sentimentului de care vorbim, este cert că el este alimentat şi de o raportare oarecum similară la americani, aflaţi acolo, sus, fără eforturile care au fost necesare celor două popoare. Vine şi din istorie acest gen de raportare. Bismark, cel care a trebuit să se strecoare printre puterile europene ale momentului pentru a-şi unifica ţara, a avut la un moment dat un moment de răbufnire: „Dumnezeu a avut grijă de copii, de beţivi şi de SUA” (trimitere directă la poziţia geopolitică a ţării, scutită de vecini puternici şi înconjurată în mare proporţie de apele oceanelor).

Revenind la trilema cu care am început aceste consideraţii, ar trebui să relevăm că Germania nu ar trebui să fie confruntată cu nici o alegere dificilă: argumentul ideologic ar trebui să decidă în favoarea alianţei cu America. Sunt două puteri conducătoare ale lumii democratice; mai mult, Germania s-a putut ridica la adăpostul umbrelei de securitate asigurată de America, în general în contextul prielnic dezvoltării asigurat de Washington. Atunci de ce nu operează argumentul de care vorbim în mod decisiv? Nici o capitală din lume nu ar da atât de mult să nu fie nevoită să ia o decizie de asemenea importanţă, să „aleagă” între Beijing şi Washington! De ani buni, Berlinul promovează un pragmatism care funcţionează şi ca un instrument de a amâna deciziile grele. Apelează la pragmatism pentru a amâna. Nu vrea duşmănii mari, dar nici alianţe care să-l oblige mult. Germania se află în căutarea unei „autonomii”, dar acum este prinsă în strânsoarea evoluţiilor care au loc şi trebuie să ia o decizie. Aici este şi paradoxul în care se zbate.

Ca să înţelegem mai bine lucrurile, să rememorăm atitudinea Germaniei în ceea ce priveşte accesul tehnologiei 5G oferită de Huawei. Este după opinia noastră, o foaie de turnesol pentru politica de ansamblu a Berlinului. În toamna anului trecut, la Congresul CDU, este prezentat un document, care reafirma decizia de a nu exclude „anumiţi competitori” din domeniul 5G. În urma avertismentelor americane care precizau: „nu putem admite să circule informaţii prin reţele în care nu avem încredere” cancelarul Angela Merkel adaugă o nuanţă, dar menţine poziţia de început: „Diversificarea este crucială în asigurarea securităţii unei ţări când este vorba despre instalarea tehnologiei 5G”. La începutul lunii februarie a fost adoptat un „document strategic”, unde se preciza că „înăsprirea restricţiilor de securitate priveşte pe toţi furnizorii, nu doar pe cel chinez”. Nici acesta nu este un document definitiv, deşi venea după o dezbatere „istovitoare”; urmează să fie discutat şi aprobat la nivel guvernamental şi parlamentar. Cert este că Germania nu are o poziţie finală până acum.

Subliniem că mai toate tensiunile despre care am vorbit nu se datorează crizei medicale prilejuite de Covit 19. Erau evoluţii în plină desfăşurare pe care criza medicală le-a accelerat, le-a tematizat şi le-a adus într-un punct care solicită hotărâri. Ce decizie vor lua puterile europene vestice în ceea ce priveşte tehnologia 5G oferită de Huawei? Este o decizie care dă glas intereselor acelor ţări, dar care ridică şi problema impactului asupra structurii euroatlantice, chiar a viabilităţii sale. În această privinţă, Mathias Dopfner, CEO of Axel Springer, sublinia semnificativ: „Europa a tot evitat de multă vreme să ia o decizie cu privire la alianţă, dar acum a venit timpul. Acest lucru nu are o legătură directă cu criza coronavirus. Şi, sigur, nu are legătură nici cu locul de unde vine virusul”[2].

Argumentul economic din cadrul trilemei este, în cazul Germaniei, împărţit între Washington şi Beijing, cu un diez în favoarea ultimei capitale. Germania pare să nu mai tolereze tutela americană. Acum, invocă inconveniente ţinând de comportamentul preşedintelui Trump, dar depărtarea este reală şi a început înainte de venirea actualului şef al executivului american. Volumul exporturilor germane în China deţin cam o zecime din totalul exporturilor acestei ţări. Realitatea este că, în relaţia cu Beijingul, apar alte două probleme. În momentul de faţă, legăturile economice bilaterale funcţionează bine. Dar în perspectivă? Orice putem reproşa Berlinului, dar nu că nu priveşte în perspectivă. Iar evaluările în această privinţă indică apariţia unei tensiuni cu două cauze: prezenţa chineză în Europa este din ce în ce mai vizibilă şi mai ameninţătoare. Cine citeşte bine plasamentele financiare chinezeşti pe continentul nostru, nu poate să nu descifreze conturul lor strategic: porturi, cum este Pireu, ramuri sau firme de înaltă tehnologie etc. Apoi, Germania ştie bine că ea este „o Chină a Europei” şi, mai devreme sau mai târziu, va intra în coliziune cu China cea adevărată.

În cele din urmă, poate în contra voinţei ei, Germania va opta pentru a-şi respecta angajamentele euroatlantice. Strânsoarea organizaţiei de securitate este prea puternică, iar riscurile prea mari ca să fie ignorate. Într-o asemenea eventualitate, cum remarca şi Kissinger, „America va deveni o insulă enormă”, iar Europa „un apendice al Eurasiei”. Din nou, argumentul geopolitic şi geostrategic învinge, chiar în pofida calculului economic imediat. Un singur lucru poate modifica poziţia Germaniei, relaţia sa specială cu Moscova de care multă lume se teme, dar pe care nimeni nu a reuşit să o descifreze. În cele din urmă, Rusia a avut cuvântul hotărâtor în reunificarea Germaniei şi acest lucru nu se uită.

După aceasta, ce urmează?

Iată care ar trebui să fie întrebarea dominantă a momentului. După ce încordarea – sperăm – se va mai diminua, ce va fi, cum vor arăta relaţiile bilaterale dintre superputerile momentului? Dar climatul internaţional pe care aceste relaţii bilaterale îl vor influenţa decisiv?

Încordarea pe care o traversăm are cauze reale şi ele nu sunt asociate doar cu criza medicală actuală. Sunt evoluţii care durează de mai multă vreme, dar care acum s-au accelerat. Tensiunile actuale se corelează şi cu interese electorale de care nu putem face abstracţie. Este limpede că Donald Trump accentuează „pericolul chinez” şi pentru că principalul său atu pentru camapania electorală – creşterea economică – a dispărut şi a fost înlocuit cu o realitate deprimantă. Preşedintele Trump face ce ar fi făcut orice politician, să nu ne amăgim! Cu abilitatea sa dovedită în campania electorală trecută de a şti pe ce să apese spre a mobiliza opinia publică, acum a găsit o temă convenabilă, a construit un „duşman” spre care să poată arăta cu degetul. Nu doar politicienii, ci chiar oamenii obişnuiţi. Un anumit curent cu nuanţe antichineze se prefigura de mai multă vreme în opinia publică americană. Acum el se va consolida şi va căpăta mai multă durabilitate. Că multe poziţii ţintesc doar câştigarea opiniei publice este dovedită şi de declaraţia făcută de Peter Navarro, consilier pe probleme comerciale la casa Albă: „M-a supărat foarte tare că Disneyland-ul din Shanghai s-a deschis în această dimineaţă, pe când Disneyland-ul din regiunea de unde provin, locul unde s-a născut Disneyland, este încă închis din cauza Partidului Comunist Chinez. Ceea ce mă face să îmi iau câmpii”[3].

Bătălia s-a mutat în câmpul comunicării. O adevărată maree de acuzaţii, fake news-uri, de prelucrări de tot felul, inundă spaţiul public şi contribuie la instalarea unei atmosfere specifică de Război Rece. Din care pierde toată lumea, din care pierd cu deosebire oamenii obişnuiţi supuşi unui proces de învrăjbire, când este mai multă nevoie de analiză lucidă a problemelor. Cum remarca şi Christopher R. Hill, „frica şi învinovăţirea Chinei nu țin loc de încredere în sine și de unitatea necesare pentru a confrunta această criză”[4].

Problemele mari ale planetei tind să fie împinse pe un loc secund în agenda politică a lumii. Dacă ar fi să relevăm o dominantă a activităţii internaţionale din aceste zile – tensionate, marcate de dispute – este că se află prea mult ancorate în problemele la zi şi neglijează perspectiva. Multe dintre acuzaţiile pe care partea americană le face părţii chineze şi invers, sau pe care Europa le face ambelor au gradul lor de îndreptăţire. Problema este că smulg din energia care ar trebui orientată spre ziua de mine. Nimic nu este, totuşi, mai periculos ca ziua de mâine să se prăvălească asupra unei societăţi nepregătite şi aflată într-o stare de dispută în plan intern şi, deopotrivă, internaţional.


[1] Henry Kissinger, Despre China, Bucureşti, Comunicare.ro, 2012, p. 66

[2] Mathias Dopfner, The coronavirus pandemic makes it clear: Europe must decide between the US and China https://www.businessinsider.com/coronavirus-pandemic-crisis-clear-europe-must-choose-us-china-2020-5

[3] Herb Scribner White House trade adviser says he’s upset Disneyland remains closed in California”,

https://www.deseret.com/entertainment/2020/5/12/21256342/disney-disneyland-shanghai-california-peter-navarro-white-house

[4] Christopher R. Hill, “What Does Washington Want From China?, Pique Is Not a Policy”, Foreign Affairs May 11, 2020, https://www.foreignaffairs.com/articles/china/2020-05-11/what-does-washington-want-china

 

Citește și Trilema geopolitică a zilelor noastre (partea întâi)

About the Author

Paul Dobrescu

Paul Dobrescu este profesor universitar la SNSPA, fondatorul Facultății de Comunicare și Relații Publice (FCRP), rector SNSPA în perioada 2008 – 2012; în prezent, conduce editura Comunicare.ro și Centrul de Cercetare în Comunicare din cadrul FCRP; printre cărțile publicate se numără: La ruse de la mondialisation. L’assaut contre la puissance américaine (2015, Paris, L’Harmattan), Un deceniu cât un secol. Secolul lumii emergente (2014), Lumea cu două viteze. Puterile emergente şi ţările dezvoltate (2013), Viclenia globalizării. Asaltul asupra puterii americane (2010), Geopolitica (2008), Mass media și societatea (2003), Iliescu contra Iliescu (1997), America Americii – California (1993), Computere şi trandafiri sau paradoxurile progresului (1986); a îngrijit și prefațat traducerea în limba română a lucrărilor: R. Kaplan, Răzbunarea geografiei (2014), D. Cohn-Bendit şi G. Verhofstadt, Trezeşte-te, Europa! Manifest pentru o revoluţie postnaţională în Europa (2013), G. Verhofstadt, Ieşirea din criză. Cum poate Europa salva lumea (2012), H. Kissinger, Despre China (2012), W. Lippmann, Opinia Publică (2009).