
Articol de Prof. Univ. Dr. Alina Bârgăoanu
Nu există nimic frapant în constatarea că, de la declanşarea crizei euro în 2010, odată cu relieferea situaţiei financiare a Greciei, toate discuţiile şi ştirile care au în vreun fel de-a face cu Uniunea Europeană sunt, de fapt, despre Germania. „Colosul cu picioarele de lut din mijlocul Europei”, „liderul/ hegemonul reticent”, „noua chestiune germană”, „noua capitală a Spaniei este Berlinul”, „imperiul creat în mod accidental de Berlin” sunt termeni sau afirmaţii cu care ne-am obişnuit fie din literatura de specialitate, fie din presă. Dincolo de orice alte judecăţi, Germania a fost statul european care a ieşit cel mai bine din criza euro, care a părut să învingă criza venită de peste Ocean. Ceea ce i-a conferit o aură de prestigiu cert şi i-a asigurat un loc privilegiat în toate dezbaterile privind Uniunea Europeană.
Frapant este că faptul că, în acest moment, discuţiile şi ştirile despre Germania par să acapareze întreaga discuţie din spaţiul public. Nu trece o săptămână fără să citim o ştire „senzaţională”, de tip breaking news, despre Germania (faptul că aceste ştiri nu sunt dezbătute, uneori nici măcar prezente în spaţiul public românesc nu le atenuează nimic din caracterul de breaking news). O singură ştire de acest gen ni s-ar fi părut în urmă cu un an de zile ceva ieşit din comun, suficient cât să acapareze dezbaterea şi atenţia pentru o bună perioadă de timp.
Acum, parcă avem de-a face cu un crescendo, cu o serie de evoluţii în cascadă. Vă invit să trecem în revistă câteva dintre evoluţii spectaculoase de dată recentă, cu precizarea că nu este vorba despre o ordine cronologică strictă.
În iulie, Fondul Monetar Internaţional a dat publicităţii un raport foarte sever, în care „sentinţa” acordată colosului financiar Deutsche Bank este fără echivoc: „Deutsche Bank pare să aibă contribuţia netă cea mai importantă la riscurile sistemice din sistemul bancar global”. Contribuţia netă cea mai important la riscurile globale. Tot în luna iulie, Deutsche Bank a anunţat că veniturile sale nete au scăzut cu 98% în al doilea trimestru al anului 2016 faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut. Întrebat, exact în această perioadă, despre situaţia Deutsche Bank, celebrul ministru german de finanţe, Wolfgang Schäuble, a răspuns că este mai preocupat de Portugalia. Ce era cu Portugalia? Tot în iulie, Spania şi Portugalia au fost „iertate” de la plata unor amenzi pe care, conform reglementărilor în vigoare, Comisia Europeană ar fi trebuit să le încaseze de la aceste state pentru depăşirea pragului privind deficitul bugetar. Presa a relatat că telefoanele s-au „înroşit” între Schäuble şi comisarii europeni vizaţi de acest subiect. Dar nu, aşa cum ne-am fi aşteptat, pentru a-i convinge să aplice respectivele amenzi, pentru a se asigura că acest lucru se întâmplă. Ci, dimpotrivă, pentru a opri aplicarea lor. Unde sunt vremurile când Schäuble dorea scoaterea Greciei din zona euro cam din aceleaşi motive? Poate că nici Grecia nu e Spania, nu ştiu; cert că nici despre aceeaşi Germanie din vara lui 2014 nu mai este vorba. Este adevărat că presa germană nu s-a putut abţine în a numi cele două state „delicvenţi bugetari”; dar o astfel de etichetare nu a mai fost în nici un fel propagată, cel puţin nu în spaţiul public, de către Schäuble sau de vreun înalt official german; nu a mai existat un articol similar celui publicat în 2011 de ministrul german în Financial Times, care să afirme răspicat că „Austerity is only cure for the eurozone”. Iar amenzile nu au fost aplicate.
Ce altceva am mai reţinut din această vară fierbinte, care se prelungeşte într-o toamnă la fel de fierbinte pentru Germania? Tot Deutsche Bank ocupă prim-plan-ul. În paranteză fie spus, Deutsche Bank nu este chiar o bancă oarecare. Nu am în vedere aspectele tehnice, valoarea activelor, amploarea şi cuprinderea operaţiunilor – impresionante şi ele. Deutsche Bank este o bancă fondată în 1870, deci este cu un an mai în vârstă decât chiar statul modern german. Are legături informale cu statul german şi cât se poate de formale cu marile corporaţii germane din domeniul industrial. Se poate afirma cu destulă siguranţă că reprezintă un simbol al statului german (şi, aşa cum ştim, simbolurile sunt intangibile), un instrument prin care Germania modernă şi-a construit şi proiectat puterea, mai ales puterea în domeniul industrial şi al capacităţii de export.
Revenind la ştirile în cascadă, vinerea trecută, pe 16 septembrie, Deutsche Bank a emis un comunicat oficial prin care anunţă că va contesta o amendă în valoare de 14 miliarde de dolari, amendă pe care Departamentul American de Justiţie ar urma să o încaseze în schimbul încetării unei anchete privind vânzarea, de către colosul financiar german, a titlurilor garantate prin ipoteci imobiliare (mortgage-backed securities). Valoarea acţiunilor Deutsche Bank a scăzut dramatic în aceeaşi zi. Potrivit The Guardian, chiar dacă valoarea amenzii s-ar înjumătăţi în urma bătăliei deschise de Deutsche Bank în justiţie, suma rămasă de plătit ar fi una dintre cele mai mari din istoria disputelor de acest gen. În 2013, JPMorgan Chase & Co a fost de acord să plătească 13 miliarde de dolari pentru încetarea unei investigaţii similare, lucru pe care l-au făcut şi Bank of America, în schimbul unei amenzi de 16,7 miliarde de dolari, sau Citigroup pentru 7 miliarde de dolari. Toate anchetele, fie că este vorba despre Deutsche Bank, de Morgan Chase, Bank of America sau Citigroup, au ca obiect activităţile acestor bănci în perioada premergătoare crizei din 2008. Bătălia dintre Deutsche Bank şi autorităţile americane este de abia la început.
În data de 15 septembrie, tocmai în ziua când se împlineau 8 ani de la prăbuşirea Lehman Brothers şi prăbuşirea vertiginoasă şi dramatică a economiei globale, a fost dată publicităţii ştirea potrivit căreia exporturile zonei euro cu restul lumii au scăzut cu 10% în luna iulie faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut (vezi şi articolul lui George Friedman din Geopolitical Futures, „Lehman Brothers and Germany: An Opera in Two Acts”). Ştire corelată cu informaţia, tot de dată recentă, că exporturile germane au scăzut şi ele cu 10% faţă de aceeaşi perioadă a anului 2015. Din nou, nu este vorba despre o scădere oarecare, ţinând cont că ponderea exporturilor în PIB-ul german este de 50%. Este vorba despre pierderi financiare semnificative pentru Germania, dar şi pentru economia globală. La care putem adăuga şi pierderile în zona prestigiului, a aurei pe care o are Germania ca putere exportatoare imbatabilă. Amintim şi anunţul făcut pe 19 septembrie de Bundesbank privind posibilitatea serioasă ca economia germană în ansamblul său să scadă în al treilea trimestru al acestui an.
Ce altceva am mai putea reţine din această perioadă? Summit-ul de la Bratislava are semnificaţia lui, chiar dacă premierul italian l-a etichetat dur drept „o frumoasă plimbare cu vaporul pe Dunăre”. Într-un anumit fel privind lucrurile, nu este o etichetare lipsită de oarecare fundament, dat fiind faptul că, în continuare, au lipsit marile decizii care să oprească alunecarea în irelevanţă a Uniunii Europene. Dar summit-ul are semnificaţia lui, care o depăşeşte pe cea a unei simple plimbări pe Dunăre. În primul rând, a fost precedat pe 9 septembrie de un mini-summit al ţărilor mediteraneene, în urma căruia cei prezenţi au cerut elaborarea acelor politici care să genereze creştere economică şi locuri de muncă. În traducere, nu politici de austeritate, deci nu politici inspirate de Germania. În al doilea rând, summit-ul de la Bratislava a atins tot felul de subiecte, mai puţin cel legat de sănătatea sectorului financiar-bancar din zona euro şi din UE (uniunea bancară, reglementarea sectorului financiar-bancar, ratele negative ale dobânzilor, datoriile). Propunerile cele mai concrete nu au vizat acest set de probleme care, după opinia mea, reprezintă cel mai important tronson al provocărilor structurale cu care se confruntă Uniunea (şi Germania). Summit-ul s-a încheiat cu concluzii relativ ferme (deşi greu de pus în practică) privind problemele de apărare şi de securitate. Sectoare în care Franţa joacă un rol central; sectoare în care, din motive care ţin de istoria sa, Germania are puţine şanse să se angajeze fără să nască suspiciuni şi îngrijorare.
Deja avem un meniu de ştiri şi evoluţii suficiente pentru a suprasatura atenţia, capacitatea de digerare şi de înţelegere. Dar lucrurile nu se opresc aici. Adaug doar faptul că ultimele alegeri regionale din Germania (din landul Mecklenburg-Western Pomerania şi de la Berlin) au indicat ascensiunea clară a Partidului Alternativa pentru Germania (AfD). Ascensiune care “muşcă” din partidele mainstream, din partidul din care provine cancelarul Angela Merkel. Este vorba despre rezultate fără îndoială diferite (o victorie mult mai clară în landul Mecklenburg-Vorpommern), a căror extrapolare la nivel naţional trebuie făcută cu prudenţă. Dar oricât de prudenţi am fi, trebuie notat faptul că sondajele de opinie la nivel naţional indică, în mod constant, un scor de 10-14% în preferinţele electoratului pentru AfD; în plus, este puţin liniştitor faptul că acest scor se înregistrează nu aşa cum am fi tentaţi să credem în rândul celor dezavantajaţi şi vulnerabili, ci în rândul clasei de mijloc; adevărată coloană vertebrală a statului german, cea care îi conferă stabilitate şi robusteţe.
Aşadar, scăderea exporturilor, scăderea pe ansamblu a economiei; problema refugiaţilor (despre care nici nu am mai amintit); fragilitatea băncilor; mişcările populiste, eurosceptice şi anti-sistem; capacitatea scăzută de a mai da tonul în ceea ce priveşte politicile de austeritate, de a mai arăta cu degetul înspre ţările din sud; distanţarea grupului de la Vişegrad,în frunte cu Polonia, faţă de politicile Germaniei din ultima vreme; întreruperea negocierilor privind acordului transatlantic (TTIP), demonstraţiile de stradă împotriva acestui acord. Câte subiecte poate gestiona simultan o ţară, fie ea şi de robusteţea şi de forţa Germaniei? Este, fără îndoială o speculaţie, dar parcă toate aceste evoluţii în cascadă au intrat pe repede înainte după votul privind ieşirea Marii Britanii din UE. Aşa cum am afirmat cu altă ocazie, timpul nu mai are răbdare cu Uniunea Europeană. Acum, pare că timpul nu mai are răbdare nici cu Germania.