
Articol de Alina Bârgăoanu, director Convorbiri europene
Uniunea Europeană pare de nerecunoscut față de cum arăta cu doar câțiva ani în urmă. UE se putea lăuda cu succesul extinderii către est, văzută ca o validare a modelului său economic și social. Decalajul dintre vestul „bogat” și noile state membre urma să dispară ca urmare a Politicii Regionale și de Coeziune. Prăpastia Nord – Sud nu exista, la fel cum nu exista noțiunea de periferie financiară. Motorul franco-german funcționa la parametri maximi. Germania părea absorbită de reforme interne, iar reapariția unui colos în inima Europei nu îngrijora pe nimeni; în acest timp, Franța gândea strategii de extindere a influenței sale și a UE în zona mediteraneană. Bruxelles-ul era criticat pentru birocrație excesivă, singurele probleme fiind cele legate de funcționarea instituțiilor. Desigur, existase eșecul unor referendumuri pe teme europene, în Franța, Olanda sau Irlanda, ocazii cu care s-a vorbit despre prăpastia dintre „vocea cetățenilor” și „vocea Uniunii”. La frontiera estică a Uniunii nu se întâmpla mare lucru, motiv pentru care României și Bulgariei li se putea spune că spațiul Schengen nu e pentru ele, ba din motive tehnice, ba din motive politice. Nimeni nu era foarte alarmat de nivelul datoriei sau al deficitelor publice. Iar în primele momente ale crizei izbucnite în SUA, europenii se lăudau, nu fără doza uzuală de superioritate, cu propriul model, pe care îl credeau mult mai robust.
Ce s-a întâmplat în doar câțiva ani de zile? Zona euro este ruptă în două, între un Nord prosper, cu șomaj redus, și un Sud rămas în urmă, devastat de șomaj – și mai cu seamă, un Nord instalat în postura de creditor și un Sud în cea de datornic. Protestele de stradă au devenit ceva uzual; pe străzile Atenei se aude sloganul „falit, dar liber” (Grecia fiind în pragul falimentului), iar la Madrid demonstranții afișează bannere cu mesajul „Spania, cu capitala la Berlin”. Aproape pretutindeni avem de-a face cu o radicalizare a opțiunilor politice (de stânga sau de dreapta): Syriza, Podemos, Pegida, Frontul Național, UKIP etc. Prăpastia Nord – Sud, detectabilă în planul realității, este dublată de prăpastia de percepție cu privire la responsabilitatea pentru criză: nemții sunt etichetați drept naziști, iar grecii – leneși bun de nimic. Se discută lejer despre ieșirea Greciei din zona euro sau despre cea a Marii Britanii din Uniune, termenii de Grexit și Brexit intrând în vocabularul zilnic. Germania este deopotrivă admirată și detestată pentru dinamismul economic ieșit din comun și pentru că a ieșit câștigătoare din criză. Motorul franco-german este înlocuit de motorul Germania – Polonia, în timp ce Franța, potrivit lui F. Hollande, nu reușește să se hotărască dacă este un centru de putere al nordului sau o țară mediteraneană îndatorată și dependentă.
În sfârșit, evoluțiile cele mai dramatice au loc la granița estică a Uniunii. La fractura Nord-Sud se adaugă cea – la fel de adâncă –Vest-Est. Vest-europenii privesc către est ca la o zonă nu tocmai europeană (poate cu excepția Poloniei), o lume exotică, de neînțeles, care i-a atras într-o aventură geopolitică riscantă. De partea cealaltă, se instalează un sentiment al abandonului, un sindrom comun post-aderare, realizându-se faptul că au existat așteptări și promisiuni nerealiste.
Ne întrebăm cum va arăta Uniunea Europeană peste alți șapte ani, dacă ritmul și magnitudinea schimbărilor se păstrează.